Văzut de multe ori în interdependență cu agricultura și silvicultura, mediul rural oferă mai mult de atât: spațiul de locuire și muncă pentru o treime dintre europeni, atractivitate turistică, un punct central în cadrul tranziției ecologice și un sistem socio-economic dinamic care ar putea fi un punct de reziliență în fața unei crize sanitare sau economice.

Totuși, discrepanțele între urban și rural în ceea ce privește nivelul de venituri și accesul la servicii și infrastructură reprezintă în continuare principala provocare pentru realizarea unei dezvoltări teritoriale echilibrate.

Ce lecții au fost învățate din criza Covid-19? Cum ar putea ajuta digitalizarea la îmbunătățirea calității vieții în mediul rural și cum ar putea arăta satele noastre în următoarele decenii?

Provocări și oportunități pentru zonele rurale – o viziune pe termen lung

Conform statisticilor Eurostat, aproximativ 30% din populația Uniunii Europene locuiește în spațiul rural, iar o altă treime în orașe mici și suburbii, reprezentând zona de tranziție între urban și rural. În total, ariile rurale acoperă 83% din suprafața UE, însă nivelul lor de dezvoltare și problemele cu care se confruntă nu sunt uniforme.

Datele Comisiei Europene, dintre care merită amintit Eurobarometrul zonelor rurale, inițiat în aprilie anul curent, arată că principalele probleme din mediul rural sunt: depopularea, îmbătrânirea populației, accesul limitat la servicii (sănătate, educație, infrastructură), nivelurile reduse de venituri, conectivitatea redusă cu alte regiuni sau cu mediul urban și oportunitățile limitate în ceea ce privește investițiile și locurile de muncă (de multe ori agricultura, zootehnia și silvicultura fiind singurele domenii de activitate).

Plecând de la aceste constatări, reprezentanții Comisiei Europene, în virtutea articolului 174 din TFUE, propun, ca parte a noilor politici comune europene, un set de măsuri și directive menite să revitalizeze zonele rurale europene și să crească atractivitatea lor. Prezentată și dezbătută în cadrul mai multor consultări publice (cea mai recentă fiind la începutul lunii iulie), strategia Comisiei pentru zonele rurale are ca țintă finală anul 2040 și prevede elaborarea și adoptarea unui Pact Rural și a unui Plan de Acțiune Rurală.

Care sunt necesitățile urgente în mediul rural

Din cercetările care stau la baza celor două inițiative europene a reieșit că peste 50% dintre locuitorii din mediul rural consideră infrastructura de transport și conexiunile cu centrele urbane cea mai presantă necesitate, urmată de accesul la servicii și facilități de bază, cum ar fi apa și energia electrică, precum și băncile, cabinetele medicale, școlile și oficiile poștale; 43% dintre respondenți menționându-le pe acestea ca necesități urgente.

De asemenea, din cadrul consultărilor cu Rețeaua europeană pentru dezvoltare rurală (REDR) și cu comunitățile rurale din statele membre a reieșit că, „în următorii 20 ani, atractivitatea zonelor rurale va depinde în mare măsură de disponibilitatea conectivității digitale (93%), a serviciilor de bază și a serviciilor electronice (94%) și de îmbunătățire a performanțelor agricole în materie de climă și de mediu (92%)“, după cum a declarat Mario Milouchev, director pentru Dezvoltare Rurală în cadrul DG Agri, în cadrul unui webinar recent.

Astfel, cele două documente vor reprezenta cadrul de dezvoltare și finanțare a zonelor rurale din Europa.

Trei piloni pentru a avea zone rurale puternice

Pactul Rural, ce va fi realizat până la sfârșitul anului 2021 de Comisia Europeană, în colaborare cu Comitetul Regiunilor, va identifica principalele domenii și tipuri de proiecte necesare pentru a satisface nevoile și aspirațiile locuitorilor din zonele rurale. Totodată, el va reprezenta cadrul de colaborare între diverși agenți: de la instituțiile europene la autorități naționale și locale și până la structurile de acțiune din comunități (asociații, ONG-uri, formatori de opinie etc.). Scopul final al pactului este facilitarea schimbului de idei și bune practici atât între comunitățile rurale de la nivelul întregii uniuni, cât și între autorități, instituții, mediul urban, pe de o parte, și zonele rurale, pe de alta.

Planul de Acțiune Rurală urmărește realizarea unui ecosistem de inițiative durabile la nivelul zonelor vizate, urmărind finanțarea de proiecte pe baza a patru direcții:

• îmbunătățirea accesului la servicii și facilitarea inovării sociale;
• îmbunătățirea conectivității, atât în ceea ce privește transportul, cât și a accesului digital;
• dezvoltarea rezilienței în mediul rural, prin ecologizarea activităților agricole pentru a contracara schimbările climatice (tranziție energetică, refacerea turbăriilor, modificarea practicilor agricole în conformitate cu noile norme) și prin oferirea accesului la cursuri de formare și la diverse oportunități de locuri de muncă de calitate (incluziunea femeilor și a grupurilor vulnerabile în zonele rurale, dezvoltarea de servicii sociale și comunitare etc.);
• diversificarea activităților economice și îmbunătățirea valorii adăugate a activităților agricole și agroalimentare și a agroturismului prin stimularea antreprenoriatului local. Se au în vedere în special proiectele de economie socială, economie circulară, reciclarea și domeniul serviciilor digitale și informatice.

În ceea ce privește sursele de finanțare, Planul de Acțiune Rurală implică atât fonduri PAC, cât și fonduri structurale și de coeziune. În plus, conform Silviei Michelini, director în cadrul DG Agri, „se va introduce o condiție de adaptabilitate la mediul rural, cu ajutorul căreia politicile UE vor fi revizuite dintr-o perspectivă rurală. Scopul este de a identifica mai bine și de a lua în considerare impactul și implicațiile potențiale ale unei inițiative politice a Comisiei privind locurile de muncă din mediul rural, creșterea economică și dezvoltarea durabilă.“

Daniel PLĂIAȘU

Spațiul rural din România continuă să prezinte decalaje importante față de mediul urban, dar și în interiorul său, fie în funcție de situarea în apropierea marilor orașe, fie de performanțele economice ale regiunii. Disparitățile sunt legate de productivitatea muncii, accesul la sănătate și educație, la utilități publice etc.

În 2020 în mediul rural trăia 45,90% din populația rezidentă a României, în scădere cu 1,23 procente față de 2003 (47,13%), an din care INS publică date despre acest indicator (populație care locuiește real în țară, la un anumit moment). Populația rurală nu este distribuită uniform pe teritoriul țării. Astfel, cea mai mare pondere a celor care locuiesc la sate, în raport cu populația totală a zonei, se înregistrează în regiunile Sud-Muntenia (60,25%), Nord-Est (57,77%) și Sud-Vest Oltenia (53,50%).

În afară de București-Ilfov, cea mai mică pondere a populației rurale o au regiunile Vest (39,27%) și Centru (42,57%). Pe un teritoriu rural de 207.522 km2 (86,97% din suprafața națională), densitatea cea mai mare se întâlnește în Nord-Est, iar cea mai mică, în Vest. Spre comparație, în UE, în mediul rural trăiește 28% din populația celor 27 de state membre, România situându-se, din acest punct de vedere, pe ultimul loc, fiind depășită de Bulgaria, Polonia sau Ungaria.

Declin demografic accentuat

Populația rurală a cunoscut un permanent declin demografic. Dacă în 2003 în mediul rural trăiau 10.193.391 de locuitori, în 2020 numărul acestora a ajuns la 8.872.342 de locuitori, o diminuare așadar de 1.321.049 de persoane (12,96%). În perioada 2015-2020, segment pentru care avem date ale INS, populația cu vârsta între 0 și 14 ani a scăzut de la 1.546.944 la 1.423.565 de persoane. Cele mai drastice diminuări ale populației din această categorie s-au înregistrat în regiunea Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia, Nord-Est, zone care corespund și cu așa-zisele pungi de sărăcie din țară. Doar în București-Ilfov se constată o creștere, generată de dezvoltările imobiliare din jurul Capitalei.

În același timp, se înregistrează un proces de îmbătrânire. Nu unul sever, ci ușor. Populația de peste 65 de ani din mediul rural a crescut, în intervalul analizat de noi, de la 1.806.247 de persoane, în 2015, la 1.829.023 de persoane, în 2020. Dar faptul că, în ponderea totală a populației, cifra este mai mare pentru seniori, comparativ cu grupa 0-14 ani, ar trebui să ne dea de gândit. Dar, la cum se desfășoară politicile sociale și economice de la noi, ne temem că acest trend se va mai păstra câteva zeci de ani de aici înainte. Într-un studiu al INS, prilejuit de Centenar (Ro Centenar), se face următoarea observație: „29% din populația din mediul rural din România trăiește în condiții de sărăcie absolută. Cauzele situației din mediul rural sunt numeroase: o puternică migrație de la orașe la sate, după 1990, odată cu dezindustrializarea, dezvoltarea inegală a localităților rurale, migrația și declinul demografic.“ Conform Eurostat, în România, în mediul urban, rata riscului de sărăcie era de 24,3%, în timp ce în mediul rural era la 51,7%. Media UE se situa la 23,6% în mediul urban și la 25,5% în mediul rural. Ar mai fi de spus că speranța medie de viață în mediul rural este de 74,30 ani.

25-26% forța de muncă în agricultură, la o contribuție de 4,2 % în PIB

Ponderea forței de muncă în agricultură, în România, era și este în jur de 25-26%, cea mai mare din UE, a cărei medie este de 4,4%. Dintre aceștia, 84% dintre lucrătorii în agricultură se încadrau în categoria personalului nesalariat, față de 72%, în UE, iar valoarea adăugată brută generată la nivel de lucrător este mai redusă cu circa 50%, comparativ cu media UE. Agricultura românească se confruntă cu o problemă majoră privind productivitatea scăzută a muncii. De altfel, aportul acestui sector (inclusiv silvicultura și pescuitul) la formarea PIB a scăzut de la 5,8%, în 2007, la 4,8%, în 2015, și 4,2%, în 2019. Producția agricolă din România are o contribuție de 3,09% în Europa și 0,33% în lume (date FAOSTAT, 2018). Activitățile agricole se desfășoară în 3.342.100 exploatații agricole, dimensiunea medie a unei ferme fiind de 3,74 ha. Distribuția exploatațiilor agricole pe clase de dimensiune se concentrează în intervalul 0-0,5 ha (36%), urmat de intervalul 2-5 ha (19,75%).

77,10% rata de cuprindere în învățământul primar și gimnazial

În anul 1996, în mediul rural existau 21.337 de unități școlare, iar în 2020 numărul acestora s-a redus la 3.117. Deși o mulțime de școli au fost închise, diminuarea nu înseamnă musai desființarea școlilor, ci arondarea lor la o unitate cu personalitate juridică. După anul 1990, populația școlară a început să scadă treptat, dar reducerea masei de elevi a avut loc pe fondul scăderii populației rezidente din mediul rural și nu prin limitarea accesului la educație. De exemplu, în 1995, în mediul rural erau  1.453.966 de elevi, iar în 2020 numărul a scăzut la 966.691 (minus 33,52%). Ultimul raport privind starea învățământului preuniversitar din România arată că, în mediul rural, populația școlară se reduce, anual, cu 27.000 de elevi. De asemenea, rata brută de cuprindere în diferite forme de învățământ (procentul celor cuprinși din totalul copiilor) era, în anul școlar 2017-2018, de 84,5% în învățământul preșcolar și de 77,10% pentru învățământul primar și gimnazial.

Accesul la serviciile de sănătate

Bugetul alocat sănătății în România (4-4,8%) reprezintă mai puțin de jumătate din media statelor UE 27 (8,9%). Unui locuitor îi revin, în medie, servicii medicale în valoare de 2.615,3 lei/an. În plus, în mediul rural apar o serie de factori care limitează accesul populației la sănătate: numărul redus de unități medicale, distanțele prea mari până la o clinică specializată, costurile ridicate sau listele de așteptare. În anul 2018, ultimul analizat de INS și Ministerul Sănătății, aveam următoarea situație pentru mediul rural:

• numărul locuitorilor care revin unui medic: 1.575 de persoane (față de 191 în mediul urban);
• numărul locuitorilor care revin unui medic stomatolog: 4.428 (față de 726 de locuitori, în urban);
• număr de locuitori ce revin unui farmacist: 2.630 (față de 738, în mediul urban);
• numărul locuitorilor care revin unui asistent: 566 (față de 81 în mediul urban).

Ar mai fi de spus că numărul consultațiilor acordate pacienților cu domiciliul în mediul rural a fost de două ori mai mic decât în urban.

Utilități publice

Și în cazul acestor servicii se păstrează discrepanțe severe între mediul rural și cel urban. Astfel, la alimentarea cu apă, dacă în cazul orașelor procentul celor cu rețea se ridică la 98,75% (316 municipii și orașe, din 320 total), în mediul rural cifra scade cu aproape 20 de procente, la 79,34% (2.270, din total 2.861 de comune). La sistemul de colectare și epurare a apelor uzate decalajul este și mai accentuat: 98,13% grad de acoperire cu canalizare în orașe (314, din 320), față de 36,35% în mediul rural (1.040 de comune cu rețea, din 2.861 total). În privința alimentării cu gaze, decalajul se păstrează cam în aceeași marjă: 77,18% grad de alimentare a orașelor (247 din 320 total) și 24,75% grad de acoperire în mediul rural (708 din 2.861 total).

Maria BOGDAN

La sfârșitul anului trecut, Asociația Ținutul Buzăului, în parteneriat cu Universitatea București și Consiliul Județean Buzău, a anunțat că a depus întreaga documentație pentru ca geoparcul cu același nume să primească statutul de Geoparc Global UNESCO. Acesta este un prim pas care nu garantează însă că forurile internaționale vor accepta zona în patrimoniul mondial al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură. Dar nici nu ar fi vreun motiv anume ca dosarul să fie respins. Deocamdată, în decembrie, documentația a fost verificată de specialiștii Programului de Geoștiințe și Geoparcuri al UNESCO de la Paris, iar anul 2021 este unul plin de evaluări, inclusiv la fața locului. Dacă vor fi îndeplinite 99 din cele 101 de criterii obligatorii, Buzăul ar intra într-o rețea a celor mai atractive locuri de pe glob.

În România au fost declarate geoparcuri Platoul Mehedinți și Țara Hațegului (al Dinozaurilor), ultimul fiind acceptat în Rețeaua Europeană a Geoparcurilor, iar din 2015 este sit UNESCO. Forumul Național al Geoparcurilor susține candidaturile Ținutului Buzăului și Olteniei de sub Munte pentru obținerea statutului de geoparc internațional UNESCO. Într-o definiție scurtă, geoparcul este un „teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse într-un număr de situri de importanță științifică, educațională sau estetică, reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului ori pentru anumite evenimente sau procese geologice“. (sursa: Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate). Geoparcul Ținutul Buzăului se descrie ca având mărturii din formarea de milioane de ani a Terrei, comori culturale, legende, povești, locuri și priveliști unice.

Comorile naturale din Ținutul Buzăului

Ținutul Buzăului este un teritoriu complet rural din nord-estul județului, cu o populație de 43.000 de locuitori, care se întinde pe o suprafață de aproape 103.600 ha, suprapusă localităților Colți, Cozieni, Bozioru, Odăile, Brăești, Cănești, Chiliile, Lopătari, Bisoca, Mânzălești, Vintilă Vodă, Sărulești, Valea Salciei, Beceni, Scorțoasa și Berca. Zona este foarte cunoscută pentru Vulcanii Noroioși, chihlimbarul de la Colți, sarea de la Meledic, Focul Viu, pentru peșterile în sare și peisajele rurale. La acestea se adaugă valori culturale deosebite, cum ar fi așezările rupestre sau Muzeul de chihlimbar de la Colți.

Vulcanii Noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici (Berca) sunt pseudovulcani, denumiți și vulcanii de glod, rezultați în urma  amestecului apelor subterane cu gazele naturale care, în expansiunea lor, dezagregă rocile și le transformă într-o pastă noroioasă. Ajunsă la suprafață, aceasta se revarsă sub forma unor torenți ce se răspândesc în jurul unui punct în centrul căruia se află un mic crater. Cutremurul din 1977 a determinat apariția sau reactivarea a numeroși vulcani noroioși la Tulburea, Bădila, Pănătău și Valea Muscelului. Cea mai frumoasă descriere a vulcanilor de la Pâclele Mari și Mici îi aparține lui Alexandru Odobescu în Pseudo-kinegeticos (în greacă, fals tratat de vânătoare): „Dacă nu știți și n-ați văzut, să vă spun eu că acolo și-a așezat necuratul cazanele cu smoală clocotită; pe sub pământ gâlgăie și fierbe glodul noroios, mai rece ca gheața, mai negru ca ceața, apoi, pe guri căscate prin tot ocolul acestei văi fără de scursoare, țâșnește tina în sus, când de-o șchioapă, când de-o palmă, când de-un stânjen și mai mult.“

Chihlimbarul (ambră galbenă) este denumit de localnici în mai multe feluri: „piatra soarelui“ pentru că se găsește în albiile râurilor, după ploaie, strălucind în soare; „piatra sărăciei“ fiindcă nu aducea niciodată bogăție celor care-o găseau; „piatra sănătății“ deoarece se poartă la gât și aduce tămăduirea unor boli. Culoarea chihlimbarului este galbenă ca mierea, transparentă sau opacă, pură sau cu inserții roșiatice, până la portocaliu. Uneori conține bule de aer, cetină de brad, spori de mușchi și are nuanțe precum violet, negru, albastru, roșu, verde, acesta din urmă fiind cel mai prețios. Vârsta chihlimbarului este apreciată până la 260 milioane de ani. Provine din rășina din acele vremuri. Aceasta, cu timpul, s-a solidificat ca o substanță amorfă, fără să fie un mineral. Depozitul de la Colți a fost exploatat până în urmă cu câteva zeci de ani. În localitate a fost creat în 1979 un muzeu al chihlimbarului, probabil cel mai vizitat obiectiv din zonă.

Platoul Meledic (Mânzălești și Lopătari) este situat între Valea Jgheabului, Pârâul Meledic, Izvorul Sărat, Valea Sării și Valea Slănicului, are versanți abrupți, fiind constituit în cea mai mare parte din depozite de sare pe care s-au format doline, iar argilele care acoperă sarea au permis acumularea unor lacuri cu apă dulce. De altfel, întreaga zonă de dealuri a Buzăului este plină de sare, cele mai cunoscute fiind acumulările de la Lopătari, Mânzălești, Bisoca și Sări. Pe platou se află o rezervație mixtă geologică, speologică, zoologică, botanică și, recent, zona a fost propusă ca Sit Natura 2000. Aici sunt 20 de peșteri de sare unice în Europa, cele mai cunoscute fiind cele de la Săreni și Mânzălești.

Piatra Albă „La Grunj“ (Mânzălești) este declarată monument al naturii, cu statut de rezervație geologică. Unică în întreg spațiu al Curburii Carpaților, are 18 metri înălțime și un diametru de aproximativ 15 metri. Este un martor al eroziunii, formată din tufuri dacitice de culoare alb-cenușiu-gălbui, de vârstă badeniană (miocenul mediu), tot ansamblul fiind prins între straturi de marne  și gresii. Se consideră a fi o urmă a vulcanilor preistorici.

Focurile vii (eterne) sunt prezente în apropierea satului Terca, Lopătari, având ca sursă emanația de gaze naturale care ies la suprafață prin fisurile scoarței terestre, formând flăcări aprinse de razele solare. Se pot vedea flăcări care izbucnesc din pământ și care se înalță în bătaia vântului, iar alteori abia pâlpâie. Ele se pot stinge, iar pe vreme ploioasă se observă cum bolborosește apa în locurile pe unde iese gazul.

Trovanții sau Babele de la Ulmet (Bozioru) sunt depozite de nisip și stratificații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc.), creând forme dintre cele mai variate și spectaculoase (sfere, ovoide, alungite, îngemănate), ce pot fi asociate cu forme zoomorfe (reptile, păsări, melci) sau antropomorfe (rachete, farfurii, tobogane, coloane etc.). Trovanții au dat naștere unor legende, iar una dintre acestea spune că sunt „trecători spre lumea de dincolo“. La Bozioru s-a amenajat Muzeul Formelor, deschis în anul 2018, aici putând fi descifrate tainele formării trovanților cu ajutorul realității augmentate.

La tot acest spectacol – să-i zicem geologic – am putea adăuga așezările rupestre de la Bozioru, Colți, Cozieni și Brăești: ansamblul Aluniș, schiturile Agatonul Nou, Agatonul Vechi, Crucea Spătarului, Fundătura, Porfirie, Piatra Șoimului, Peștera lui Iosif etc., dar și peisajul dintr-un relief fragmentat și, poate tocmai din această cauză, absolut rar. Geoparcul nu aduce nicio restricție locuitorilor, în sensul de a le limita activitatea, dar beneficiile rezidă din aceea că zona va deveni una de prestigiu, cunoscută la nivel internațional și se așteaptă un aflux de vizitatori. Astfel se contribuie la dezvoltarea unui turism responsabil și, pesemne, la întoarcerea acasă a tinerilor.

Maria BOGDAN

Celelalte utilități publice sunt asigurate de la bine și foarte bine la... prost

Știați că, în România anului 2017, mai avem încă 15 km de drumuri naționale din pământ? Iar dacă ne referim la alte categorii de căi rutiere, stăm chiar mult-mult mai rău, cu 1.933 km de drumuri județene și 8.476 km de drumuri comunale din pământ! Nici în privința altor utilități, deși s-au făcut progrese remarcabile, n-am atins țintele asumate prin apartenența noastră la UE: socotind și orașele, beneficiază de sistem de alimentare cu apă 78.78% dintre localități, de canalizare – 37,22%, iar de gaz metan – 28,70%.

În analiza de astăzi ne vom raporta, acolo unde Institutul Național de Statistică are date, la anul 1990. Asta ca să vedem ce am făcut noi în 27 de ani, din care 10 ca beneficiari ai fondurilor europene. Și au fost câteva miliarde de euro pe care le-am fi putut accesa pentru aceste programe de infrastructură.

36,11% din drumuri sunt nemodernizate + nu se știe câte în orașe

În 1990 România dispunea de o rețea totală de drumuri în lungime de 72.816 km (naționale – 14.683 km, județene și comunale – 58.133 km). Dintre acestea erau modernizate 16.592 km de artere de circulație, iar 20.544 km aveau îmbrăcăminți asfaltice ușoare. Presupunem că 35.680 km de drumuri erau pietruite și/sau din pământ (49% din totalul drumurilor).

În 2016 rețeaua totală de drumuri a crescut cu 13.264 km, respectiv până la 86.080 km: 17.612 km sunt drumuri naționale, din care 747 km de autostrăzi, 35.361 km drumuri jude­țene și 33.107 km drumuri comunale. Și tot în 2016 România mai are 31.084 km de drumuri de început de secol XX, adică nemodernizate: pietruite – 20.660 km și din pământ – 10.424 km. Acest lucru înseamnă un procent de 36,11% din totalul căilor rutiere, cifră cam mare pentru o țară cu pretenții, așa cum ne socotim. Cu alte cuvinte, față de 1990 am dres busuiocul în procent de 13%.

Modernizate sunt căile rutiere pe o lungime de 33.928 km, iar cu îmbrăcăminte asfaltică ușoară – pe 21.068 km.

În privința drumurilor orășenești să zicem că țara stă un pic mai bine: în 1990 aveam 21.065 km de străzi orășenești, din care modernizate 12.082 km, iar în 2016 rețeaua de străzi a crescut la 31.101 km, din care modernizate 20.972 km de străzi. Presupunem că diferența înseamnă străzi pietruite sau chiar din pământ. INS nu are date statistice în acest sens.

Apă – 78,78%, gaz metan – 28,70%, canalizare – 21,17%

La nivel național, populația deservită de sistemul public de alimentare cu apă era, în 2016, de 12.853.110 de locuitori. România dispunea de o lungime totală a rețelei simple de distribuție a apei potabile de 79.677,6 km, din care urban 29.476,7 km. Numărul localităților conectate la o rețea de alimentare cu apă este de 2.506, respectiv 317 orașe și 2.189 de comune. Acest lucru înseamnă că 3 orașe (din 320) și 1.672 de comune (total 2.861) din România nu au apă la chiuvetă (procent cumulat – 21,22% dintre localități nu dispun de apă în sistem centralizat). Situația ar putea fi mai rea de atât pentru că, în cazul comunelor, nu toate satele au fost conectate la sistem.

Cât despre canalizare, acest serviciu e lux în mediul rural. Dar o să vedeți că ceva progrese s-au făcut. O statistică simplă arată în felul următor: locuitori cu gospodăriile conectate la sistemele de canalizare și epurare a apelor uzate – 9.415.524 de persoane; lungime rețea canalizare – 34.353,4 km, față de 13.756 km în 1990; număr de localități cu rețea de canalizare la nivel național – 313 orașe și 871 de comune (21,17 % din totalul de 3.181 de unități administrativ-teritoriale). Avem, așadar, fără sistem de canalizare 7 orașe și 2.310 de comune. Referindu-ne strict la mediul rural, procentul de localități fără această modernitate care ține până la urmă de mediu și, prin extensie, de sănătate este de 69,56%. În 27 de ani sistemul a fost introdus în 56 de orașe și 871 de comune. Spre comparație, în 1990 exista un sistem de colectare/epurare a apelor menajere în 257 de orașe și în nicio comună.

În privința gazului metan, cifrele vorbesc mai mult decât oricare alte cuvinte: lungimea totală a conductelor de distribuție a gazelor, la nivel național – 39.668,8 km (10. 777,6 km, în 1990); număr de localități unde se distribuie gaze – 245 de orașe (din 320) și 668 de comune (din 2.861); procent de acoperire cu gaz metan – 28,70%!

Regiunea de Nord-Vest, cele mai multe sate cu rețea de canalizare

Canalizarea în mediul rural este privită, pe alocuri, drept o investiție fără cap și fără coadă în sensul în care, în zonele de munte, satele dintr-o comună nu vor putea fi conectate la o rețea de colectare / epurare a apelor uzate pentru simplul motiv că nu sunt sistematizate. Statistica spune că avem canalizare în 871 de comune, dar știm din practică ori din ce am văzut că rar se întâmplă ca rețeaua să fie finalizată în fiecare cătun. Observăm că, în regiunile transilvane sau din vestul țării, acolo unde intravilanul este concentrat, iar casele sunt dispuse pe străzi simetrice (stilul săsesc, de exemplu, ori comunele sistematizate după anii 1980), numărul de comune unde s-a investit în canalizare este mai mare. Din acest punct de vedere, modernitatea a atins cel mai mult ruralul din Regiunea de Nord-Vest și Centru. Surprinzător, Regiunea de Nord-Est, despre care se spune mereu și mereu că ar fi polul sărăciei din România, este pe locul al treilea între regiuni, după numărul de localități cu canalizare. Acum nu știm în ce fel este și funcțional. Cel mai rău stă, surprinzător, Regiunea Sud-Muntenia, cu numai 86 de comune conectate la o rețea. Dintre județe, Clujul pare cel mai dezvoltat, cu 46 de comune care au investit în canalizare, acesta fiind urmat de Bacău – 42, Harghita – 36, Mureș – 36, Suceava – 36, Vâlcea – 33, Timiș – 31, Caraș Severin – 31, Iași – 31 și Bistrița Năsăud – 30. La polul opus sunt Brăila – cu o singură comună cu rețea de canalizare, Giurgiu – 2, Teleorman – 4, Ialomița – 5, Călărași – 6, Botoșani – 6 și Vrancea – 8.

Numărul comunelor pe fiecare județ care dispun de rețea de canalizare

• Bihor – 27
• Bistrița Năsăud – 30
• Cluj – 46
• Maramureș – 26
• Satu Mare – 22
• Sălaj – 11
• Alba – 21
• Brașov – 19
• Covasna – 23
• Harghita – 36
• Mureș – 36
• Sibiu – 23
• Bacău – 42
• Botoșani – 6
• Iași – 31
• Neamț – 17
• Suceava – 36
• Vaslui – 17
• Arad – 28
• Caraș Severin – 31
• Hunedoara – 23
• Timiș – 31
• Argeș – 26
• Călărași – 6
• Dâmbovița – 17
• Giurgiu – 2
• Ialomița – 5
• Prahova – 26
• Teleorman – 4
• Ilfov – 19
• Dolj – 11
• Gorj – 12
• Mehedinți – 17
• Olt – 18
• Vâlcea – 33
• Brăila – 1
• Buzău – 14
• Constanța – 25
• Galați – 24
• Tulcea – 21
• Vrancea – 8

Maria Bogdan

Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale anunţă că fondurile nerambursabile alocate prin submăsura 6.2 pentru investiții în activități neagricole, aferente sesiunii anuale 2016, respectiv 73 de milioane de euro, au fost epuizate ca urmare a solicitărilor de finanțare primite on-line prin portalul AFIR (www.afir.info).

De la deschiderea sesiunii în data de 28 iulie 2016 pentru submăsura (sM) 6.2 „Sprijin pentru înființarea de activități neagricole în zone rurale”, au fost depuse pentru finanţare prin această submăsură 2.396 proiecte de investiții în activități neagricole, în valoare de 146,04 milioane de euro.

AFIR a primit solicitări de finanțare în limita plafonului de depunere a proiectelor, care a fost de 200% faţă de suma alocată pe sesiune, respectiv 146 de milioane de euro.

Astfel, după evaluarea de către experții AFIR a tuturor proiectelor depuse, vor fi selectate pentru finanțare în limita alocării disponibile pentru sM 6.2 în 2016 (73 milioane de euro) în funcție de punctajul obținut la criteriile de selecție de către fiecare proiect în parte, în ordine descrescătoare. În cazul proiectelor cu același punctaj, aceeași valoare a sprijinului și aceeași prioritate, departajarea acestora se va face în ordinea descrescătoare a procentului propus în Planul de afaceri pentru producția comercializată/ serviciile prestate.

Anul trecut, mai mult de 2,5 milioane de români munceau în străinătate. De altfel, despre aceştia se spune că sunt cel mai mare „investitor“ în economia României deoarece numai în 2014 au trimis în ţară aproape 4 miliarde de euro. Şi asta în condiţiile în care investiţiile străine nu au depăşit 2,5 miliarde de euro. Dar, în viaţă cum totul are un preţ, „preţul“ traiului bun din străinătate înseamnă dispariţia unor puncte pe harta ţării. Ale unor sate, mai precis...

Localităţi fără copii

Până acum se vedea cu ochiul liber că în multe sate româneşti populaţia scade de la un an la altul. Dar acum, Institutul Naţional de Statistică (INS) a dat publicităţii un document care nu face decât să confirme ceea ce se „vedea“. Astfel, potrivit unei liste a INS, există sate în care există doar un copil sau în care populaţia este foarte îmbătrânită. Astfel, în localitatea Bunila din judeţul Hunedoara există doar un singur copil cu vârsta de până la 4 ani. În plus, din cei 300 de locuitori, jumătate au peste 60 de ani. Şi în localitatea Bătrâna din acelaşi judeţ există patru copii mai mici de 4 ani. La fel şi în localitatea Ceru-Băcăinţi din judeţul Alba, unde sunt doar patru copii. Mai „bine“ stă localitatea Rîmeţ din judeţul Alba, unde numărul copiilor este de... opt. Iar exemplele pot continua pe pagini întregi cu sate de sute de locuitori sau chiar mii, unde numărul copiilor este de câteva zeci. În plus, în 350 de localităţi populaţia de peste 45 de ani o depăşeşte pe cea de sub 45 de ani. Potrivit statisticii INS, sunt şi cazuri în care populaţia de peste 60 de ani ajunge la 60% din totalul populaţiei. Astfel, localităţile cu ponderea cea mai ridicată a bătrânilor în totalul locuitorilor sunt: Bunila (Hunedoara), Pardoşi (Buzău), Rîmeţ (Alba), Gogoşu (Dolj), Mărgăriteşti (Buzău), Ocoliş (Alba), Sălele (Teleorman), Fântânele (Teleorman), Brebu Nou (Caraş-Severin), Clococinov (Teleorman), Pristol (Mehedinţi), Mogoş (Alba), Tătuleşti (Olt), Blăjeni (Hunedoara).

Îmbătrânire demografică

Tot potrivit statisticii, contingentul feminin fertil, cu vârste între 15 şi 49 ani, a fost, în 2014, de 4,67 milioane de persoane, în scădere cu 53.000 de femei faţă de 2013. Iar acest proces durează de ani buni. Din acest motiv, România se confruntă cu un accentuat fenomen de îmbătrânire demografică. La acesta se adaugă şi fenomenul de emigrare. Numai în perioada ianuarie 2003 - ianuarie 2014 populaţia României a scăzut cu 1,7 milioane de persoane. De ce se întâmplă tot acest feno­men? Educaţi în spiritul acumulărilor materiale, oamenii se gândesc cum să facă bani, iar conceperea unui copil devine un „ceva“ secundar. În paralel, avem de-a face şi cu creşterea speranţei de viaţă, care duce la creşterea numărului bătrânilor. De altfel, situaţia din România „imită“ Occidentul, care se află într-un declin demografic sever de ani buni. Ideea că satul românesc nu mai este ce a fost o susţine şi Doina Işfănoni, cercetător etnolog: „Din nefericire, depopularea satelor româneşti este o realitate. Nu trebuie să ne-o demonstreze statistica. Există cătune total depopulate, sunt sate care mai au câţiva locuitori, iar de nou-născuţi nici nu mai poate fi vorba. Iar acest fenomen de depopulare a satelor s-a petrecut în multe ţări din Europa – Spania, Portugalia, Franţa şi altele. Dar aceste zone au beneficiat din plin de bani guvernamentali sau privaţi pentru dezvoltarea diferitelor activităţi socio-economice, în principal axate pe turism. De exemplu, am fost în Portugalia într-un cătun situat mai sus de Porto, undeva în munţi, unde s-a realizat un lucru excepţional. Acolo era aceeaşi situaţie ca la noi, toţi sătenii au plecat să muncească în străinătate. Şi, ce s-au gândit... În zonă au reinventat „Drumul Pâinii“, „Drumul Vinului“ şi alte „drumuri“ şi, cu timpul, s-au reaşezat oameni care au înfiinţat brutării eco, crame, diferite magazine alimentare cu specific tradiţional, pentru deservirea strictă a comunităţii şi a altor vecinătăţi. Pentru aceasta au primit finanţări de la UE ca să reinventeze zona respectivă. Au ajuns chiar să facă exporturi cu respectivele produse... Deci, se poate...“, explică Doina Işfănoni.

Fără speranţă?

În România, în schimb, credem noi, în loc ca zonele rurale să fie încurajate după modelul de mai sus, s-a considerat că la sate ar fi mult mai utile sălile de sport, parcu­rile din păduri sau construcţia de trotuare elegante (cu felinare) în localităţi fără canalizare. De aceea nu putem vorbi, cel puţin în zonele rurale româneşti, de o dezvoltare atâta timp cât românii plecaţi să muncească în ţările UE nu vin în ţară să pună în practică ceea ce au învăţat, rămânând să lucreze pentru angajatorii din străinătate sau deschizând firme acolo. Totuşi, o urmă de speranţă există. Dar doar prin schimbarea „modelului“ de repopulare a satului românesc.

„Satul nu va dispărea cu siguranţă, dar modul în care se transformă nu poate fi ignorat. Iar această transformare trebuie privită ca un element de modernizare pe actuala structură a satului. Din păcate, unele elemente moderne de arhitectură care se grefează în actualul peisaj sătesc au doar un rol perturbator, chiar distrugător a ceea ce înseamnă cultura tradiţională. De fapt, pot spune că aceste locuinţe moderniste apărute în ultimii ani au un aer, pe alocuri, absurd, total nepotrivit. Dar, foarte important, tot în ultimii ani asistăm la un alt fenomen – al nostalgiei de odinioară. Astfel, se constată că în ultimii ani tot mai mulţi oameni părăsesc oraşele în favoarea satelor. La fel, tot mai mulţi tineri îşi păstrează drepturile de moştenire la ţară pentru că simt nevoia ca, din când în când, să se întoarcă într-un loc liniştit, departe de zgomotele metropolei. Acest nou fenomen vine din faptul că oamenii se gândesc că, la un moment dat, va exista un terminus al perioadei de activitate şi nu mai acceptă să-şi petreacă timpul liber pe care-l au în aglomerările urbane“, conchide Doina Işfănoni.

Un agricultor câştigă cât un şomer

Conform datelor INS, în ultimul trimestru din 2014, venitul mediu lunar pe persoană a fost de 552,79 lei pentru un şomer şi de 656,55 lei pentru un agricultor. În acelaşi timp, un pensionar a avut un venit de 899,17 lei, iar un salariat 1.192,51 lei. Pe de altă parte, cheltuielile medii lunare ale unui şomer au fost, în perioada de referinţă, mai mari decât veniturile, respectiv 560,5 lei. Pe toate celelalte categorii, cheltuielile au fost sub venituri. Veniturile medii ale unei gospodării au fost în trimestrul patru al anului trecut de 2.579 lei pe lună, dintre care veniturile băneşti au reprezentat 84,5%, iar cheltuielile totale au avut o medie de 2.357 lei, din care consumul acoperă 72,4%, a anunţat INS.

Bogdan Panţuru

„Mâine anul se-nnoieşte/ Şi începe a ura, pe la case a colinda/ Iarna-i grea, omătu-i mare/ Semne bune anul are...“ – sunt versurile cu care, la ferestrele luminate ale tuturor caselor, începea rostitul Pluguşorului aşteptat cu nerăbdare de toată suflarea satelor.

Din păcate, iernile din ultima vreme nu mai seamănă deloc cu iarna mitică ilustrată în versurile de mai sus, însă şi acum pluteşte încă, la fiecare sfârşit de an, vraja şi misterul Anului Nou.

Vă propun să călătorim împreună spre lumea de altădată şi să vedem cum întâmpinau înaintaşii noştri noaptea dintre ani, călăuziţi de Vasile Părpăriţă din Bădeni – Iaşi şi de doamna învăţătoare Steliana Frigioiu, acum pensionară, din Tutova-Vaslui.

Zilele dintre Crăciun şi Bobotează, denumite Hârţa, îşi aminteşte moş Părpăriţă, erau considerate sărbători şi erau ţinute pentru ca oamenii să nu se îmbolnăvească de gâlci, friguri sau lingoare. Între 2 şi 5 ianuarie, nopţile, se spunea, erau stăpânite de draci; în consecinţă, ar fi fost bine ca să nu vorbească nimeni, riscul fiind ca dracii să ia graiul celui care nu respectă această interdicţie.

Pe vremuri se ura din seara zilei de 30 decembrie, în cete de copii până la 12 ani. Treceau mai întâi pe la biserică, urând până la miezul nopţii din casă în casă. Trebuie spus că fetiţele nu aveau voie să meargă cu uratul. „Plugul cel mare era apanajul flăcăilor şi al oamenilor maturi care urau, de obicei după miezul nopţii. Flăcăii aveau adeseori chiar un plug adevărat, mimând că trag o brazdă în ogrăzile gospodarilor cărora le urau.

De regulă, în sate erau mai multe pluguri care făceau mare zarvă. Văile vuiau de glasurile urătorilor, de mugetul buhailor şi de pocnetele harapnicelor, creând în noaptea cu lună plină şi cerul sâneliu spuzit de stele o lume mirifică de basm.

Nicăieri în sate nu se întreba gazda dacă primeşte sau nu cetele de urători. În seara Sfântului Vasile porţile erau larg deschise, ferestrele erau luminate, iar câinii nu lătrau decât dacă erau zădărâţi.

Jocurile cu măşti

Pentru flăcăi pregătirile pentru Anul Nou începeau de la Sfântul Nicolae când, bătând tobele, se întâlneau pe înserat pregătind formaţiile de Căiuţi, Capra, Puiul de Urs, Moşii, Urâţii, Arnăuţii, Matahalele, Bălaurii, Iancu Jianu, Terente, Vălăritul, Cârdul etc., toate desprinse dintr-o lume de basm.

Din mulţimea măştilor de Capră să amintim doar pe cea din Fărcăşeni – Iaşi. Costumul era confecţionat  din 25 kg de mărgele, cinci kilograme de hurmuz, o sută de metri de pamblici diferit colorate, cinci zurgălăi, zece bârneţe, treizeci de şuviţe şi peste 200 de flori artificiale etc. În final, costumul Caprei de la Fărcăşeni cântărea 40 de kilograme. De menţionat că realizarea măştii nu putea fi încredinţată oricui. Era o îndeletnicire pe care o practicau doar doi-trei oameni din sat, având grijă să lase un urmaş care să cunoască bine acest meşteşug.

Prognoze

În noaptea trecerii dintre ani, mulţi gospodari îşi făceau „călindare“, cu 12 felii de ceapă care se înşirau toate la rând dând fiecăruia numele unei luni. Se punea apoi sare lăsându-se până a doua zi. În care felie era mai multă apă, acea lună va fi mai ploioasă. Tot seara erau puşi în vatră cărbuni de stejar sau fag, fiecărui cărbune dându-li-se nume de grâu, porumb etc. şi care cărbune va fi ars a doua zi, acea cereală se va face peste vară şi era semănată primăvara potrivit acestor originale calendare.

Se avea în vedere şi vremea din noaptea Anului Nou. Dacă bătea vântul se vor face bucate, ploaia, ninsoarea, promoroaca anunţând un an mănos.

Cei care strănutau se spunea că urmau să aibă noroc tot anul, iar copiilor care strănutau părinţii trebuiau să le dăruiască un pui de animal.

De grija măritişului

Erau multe obiceiurile prin care fetele de măritat căutau să-şi afle viitorul partener. Se topea plumb sau ceară care se arunca în apă şi dacă imaginea care se forma semăna cu un chip de bărbat fetele se bucurau. Alte practici magice le cereau fetelor să se roage cu ochii aţintiţi la stele sau cu acul înfipt la rădăcina unui păr ori să se spele în copca unui pârâu îngheţat. Invariabil, ora 12 trebuia să le găsească pe fete culcate, nu înainte de a-şi pune hainele toate pe masă, aceasta fiind condiţia pentru a-şi visa ursitul.

Crăciunul Mic

Prima zi a noului an era denumită în multe sate din Moldova Crăciunul Mic sau Fratele Crăciunului. Prima grijă a gospodinelor, după ce se trezeau, era să măture casa, ducând uneori gunoiul la rădăcinile pomilor pentru că astfel pomii vor rodi mai bine. Se fierbea apoi un cap de porc, considerându-se că aşa cum râmă porcul tot înainte aşa şi lucrurile din casă vor merge cu spor. Toţi cei ai casei aveau ochii aţintiţi către uşă, crezându-se că e bine să treacă pragul un băiat sau un bărbat. Era bucurie mare dacă băieţii – de regulă până la 12 ani – veneau cu semănatul şi cu sorcova. Sorcova – o rămurică pusă într-un vas cu apă în dimineaţa Sfântului Andrei şi înflorită de Anul Nou – era socotită aducătoare de noroc pentru casa respectivă.

Să mai amintim un obicei practicat de femeile cu copii mici. Mamele îi duceau pe aceştia cu daruri la moaşă, pentru ca aceasta să ridice copiii în braţe până la grindă cu urarea să crească mari şi voinici.

Sigur, ar mai fi multe de spus, dar în finalul acestei incursiuni în lumea Anului Nou de altădată să amintim ceea ce copiii de pe vremuri urau celor pe care-i sorcoveau: „Câte paie pe casă/Atâţia bani pe masă/Câte lemne în frunzar/Atâţia bani în buzunar/ Câte pietricele, atâtea mieluşele/Câte cuie pe casă/Atâţia galbeni pe masă/La anul şi la mulţi ani!“

Stelian Ciocoiu