Agricultura eco și alimentația

Începând cu anii 1990, Europa a implementat o politică de sprijinire a agriculturii ecologice. Solicitant pentru producători, acest mod de producție joacă „un dublu rol societal: pe de o parte, furnizează o piață specifică care satisface cererea consumatorilor de produse ecologice și, pe de altă parte, oferă bunuri publice care contribuie la protecția mediului și bunăstarea animalelor precum și la dezvoltarea rurală“. Politica de sprijin pentru agricultura ecologică în Europa este la înălțimea ambițiilor declarate? Este acest sector capabil să contribuie la autonomia agricolă și alimentară a Europei?

Potrivit raportului Curții de Conturi „Sprijin pentru agricultura ecologică“, agricultura ecologică va ocupa în Franța 10,3% din suprafața agricolă utilă (SAU). Aceasta reprezintă 2,78 milioane de hectare (primul loc în Europa), având 58.413 ferme organice (13,41% din ferme). O fermă ecologică angajează cu 30% mai multă forță de muncă decât o fermă convențională.

Franța este cel mai mare producător mondial de viță-de-vie ecologică în suprafață (20% din totalul podgoriilor în 2021) și pe primul loc în Europa, înaintea Spaniei, în ceea ce privește producția ecologică. Ca valoare, piața bio franceză este, cu o cifră de afaceri de 11,93 miliarde de euro în 2019, a doua după Germania.

Securitatea alimentară reprezintă o provocare sporită într-un context de tensiuni internaționale.

Există unele efecte perverse ale agriculturii ecologice, și anume:

• utilizarea unor produse alternative naturale controversate, cum este cuprul;
• prețuri nesustenabile (de exemplu, creșteri ale prețului cu 273% la ceapă).

Curtea de Conturi constată „linii de eroare“ în urma creșterii vânzărilor de produse ecologice în timpul epidemiei de Covid 19, din 2020:

– reducerea decalajului de preț în favoarea bio datorită dezvoltării vânzărilor în distribuția de masă, în detrimentul producătorilor;

– lipsa de comunicare privind agricultura ecologică în fața concurenței din partea etichetelor „verzi“ mai puțin pretențioase;

– structurarea insuficientă a sectoarelor ecologice (lipsa spațiilor de depozitare și industriile de prelucrare slabe).

Sectorul organic nu este în măsură să răspundă cererii naționale în creștere exponențială pentru produse ecologice, aproape 33% din produsele ecologice fiind importate în 2019 în Europa. Unele sectoare sunt autosuficiente (producția de lapte, vin sau carne), în timp ce altele (fructe și legume, fructe de mare etc.) întâmpină aceleași dificultăți ca și în agricultura convențională.

Raportul Curții de Conturi subliniază, totuși, că agricultura ecologică urmărește complementaritatea între producția vegetală și cea animală la nivelul fermei (utilizarea resurselor prezente la fața locului ca îngrășământ natural sau hrană pentru animale). Este astfel mai puțin dependentă de inputurile importate decât agricultura convențională și face posibilă reducerea deficitului comercial în îngrășăminte.

Recoltele în agricultură ecologică sunt mult mai mici decât cele din zonele în producție convențională: o scădere a randamentului de 20 până la 25% în cazul producției vegetale, chiar de 50 până la 60% în cazul grâului. Acest deficit este și mai mare în țări care au o agricultură convențională foarte productivă.

Aceste producții mai scăzute pot fi explicate prin rotațiile mai lungi de culturi în agricultura ecologică, care acordă un loc important leguminoaselor furajere. Producția de leguminoase nu este, în general, luată în considerare în studii. Includerea lor în aceste studii ar reduce acest deficit de randament la aproape 8%.

Dacă trecerea la bio poate părea neatractivă pentru fermele convenționale, veniturile fermierilor din cele două sectoare sunt foarte comparabile.

Multe studii arată că „profitabilitatea operațiunilor de agricultură ecologică este mai mare decât cea a omologilor lor din agricultura convențională“, din mai multe motive:

• consumul lor de inputuri este redus;
• disponibilitate mai mare a consumatorilor de a plăti mai mult;
• Politica Agricolă Comună (PAC) distribuie numeroase ajutoare fermelor care dezvoltă practici care respectă mediul.

Prin urmare, fermele ecologice nu suferă din cauza randamentelor mai scăzute.

Deși costisitoare din punctul de vedere al investițiilor, trecerea de la fermele convenționale la cele ecologice și menținerea acestora în sector are avantaje de mediu, sănătate și economice. Cu toate acestea, sectorul ecologic se confruntă cu multe dificultăți, inclusiv costul suplimentar și cererea în creștere pe care se străduiește să o satisfacă.

Răspunsurile la aceste provocări, oricât de incerte ar fi, sunt o necesitate pentru viitor.

Dr. ing. Daniel BOTĂNOIU