Prin Slatina, istorisind la un pahar de bragă

Cerul splendid pictat ca o romanță în astă dimineață mă duce în orașul copilăriei poetului Ion Minulescu, Slatina. Situat pe malul estic al râului Olt, orașul a fost atestat în anul 1368 de domnitorul Țării Românești, Vlaicu Vodă, într-un document în care a scris că negustorii din Brașov nu vor mai plăti vamă dacă trec prin Slatina.

Ulița Băcanilor de altădată, unde sătenii și orășenii se întâlneau pentru a face negoț cu alimente, condimente sau alte lucruri de trebuință pentru casă sau uz personal, a dispărut total, mai este vie doar în arhivele rătăcite printre rafturile bibliotecilor. Azi poartă denumirea de strada Lipscani și mă înspăimântă ce văd sau mai degrabă ce nu mai văd. Geamuri crăpate deasupra balcoanelor din fier, cabluri atârnate ce spânzură burlanele, pereți colorați, verzi, roz, maro, dezbrăcați de ploi și umezeala timpului. Doar felinare noi și mașini de lux în dreptul lor, ce fac în ciudă zestrei demolate. Simt cum tencuielile așteaptă miracolul de a reînvia într-o bună zi, de a se bucura de forfota oamenilor de altădată.

Cu arma la braț, casca ridicată-nspre cer și privirea peste umărul stâng, Ecaterina Teodoroiu, simbolul femeii românce soldat, stă falnic pe un monument ce a fost creat în anul 1925 de sculptorul Dumitru Mățăoanu. La evenimentul dezvelirii monumentului a participat, pe lângă alte personalități ale vremii, Majestatea Sa, Regina Maria.

La Muzeul Județean Olt, inaugurat în anul 1952, am admirat impresionante colecții arheologice, de artă populară, precum și cultura materială și spirituală preistorică, prin expunerea uneltelor, statuetelor antropomorfe și zoomorfe. Cultura Chilia și Cultura Ipotești sunt cele mai importante descoperiri de lângă Slatina, ce au scos la iveală civilizații din vremea geto-dacilor și a romanilor. Documente ce istorisesc despre familiile Brâncoveanu, Buzești, arme, podoabe, monede, tezaure monetare sunt mărturiile faptului că Slatina era un important centru comercial.

Trec pragul cofetăriei „La atletul albanez”, cea mai veche firmă privată din România, înființată la începutul secolului al XX-lea de familia Memish. Azi Hasim Memish este patron și a primit titlul de cetățean de onoare al orașului Slatina în 2008. Nicolae Iorga, Amza Pelea au gustat delicatesele orientale vestite de aici. Stau la un pahar de bragă și o halviță aromată, privesc fotografiile alb-negru de pe pereți în care sunt adunate frânturi din povestea locului. Locul e simplu și îmi amintește de un colț din cofetăria de la Orizont din București, unde mama ne ducea să mâncăm prăjituri în copilărie.

Poduri de lemn umblătoare au fost făcute de-a lungul vremii peste râul Olt pentru a se face legătura dintre Muntenia și Oltenia. În anul 1846, Gheorghe Bibescu, domnitorul Țării Românești, a inaugurat un pod din lemn, însă din cauza inundațiilor nu a rezistat. Ca cinci cocoașe de cămile, așa-l zăresc în ziua asta însorită, cu cerul de un albastru infinit. Actualul pod din fier, primul de peste un râu, datează din anul 1891 și a fost făcut după un proiect similar cu cel al Podului de la Cernavodă, proiectat de Anghel Saligny. Întreaga lucrare a fost supravegheată de inginerul Nicolae Davidescu. 

Încă de când cobor valea, gardul din pietre aduse de râu cântă sfințenia din interiorul Mănăstirii Clocociov, loc ce poartă hramul Sfinților Mihail și Gavriil. Porțile larg deschise sunt ca o îmbrățișare adâncă de care aveam nevoie după o zi de umblat pe străzile Slatinei. Calc covorul persan în care predomină culoarea roșie, îmi ridic privirea către picturile lui Nicolae Pană ce au fost făcute în anul 1937. Zidită în anul 1645, Mănăsirea Clocociov este ctitorită de Dinicu Buicescu. Construită cu pridvor deschis, arcade, stâlpi circulari și groși, iar ușa și catapeteasma sculptate în lemn, totul este o inspirație spirituală în care ai vrea să pătrunzi negreșit. De la muzeul din curtea mănăstirii, cu icoane, argintării, sculpturi din lemn, artă veche românească, sigur vei cumpăra ceva pentru cei dragi, care te așteaptă acasă.

Trec pe lângă Grad Hotel Regal, una dintre bătrânele clădiri din Slatina, îmi las pălăria maro în mângâierea suavă a vântului. Ochii mi-s captați de acest pământ sărat, în care am lăsat emblema orașului, podul de peste râul Olt, cofetăria albanezului, rugăciunile de la Mănăstirea Clocociov. Sper doar ca în ziua când voi reveni aici străzile să învie prin râsetul oamenilor, stând de vorbă la un pahar de bragă.

Aurora Grigore

GALERIE FOTO