FUGA DE ROMÂNIA

Mai toate statisticile din ultimele decenii scot în evidenţă o stare a lucrurilor care ar trebui să îngrijoreze. Nimic parcă nu mai este de natură a stimula optimismul românului, indiferent din ce clasă socială face parte.

O economie în degringoladă, o populaţie care nu-şi mai găseşte rosturile acasă, mai toate resursele ţării pe mâna străinilor, inclusiv peste 40% din cel mai important mijloc de producţie, PĂMÂNTUL, un învăţământ care nu se regăseşte şi o educaţie precară a tinerei generaţii ce va crea probleme în viitorul nu prea îndepărtat.

Consecinţa? 5 milioane de români care au emigrat în căutarea unui loc de muncă prin mai toate ţările din Vest – 17% din populaţia activă a ţării. România se află acum pe „lăudabilul“ loc doi, după Siria, ca număr al populaţiei care emigrează – 9 persoane pe oră.

S-au pierdut – şi fenomenul continuă – peste 40.000 de medici care au părăsit ţara în perioada 2007 – 2017. Au luat drumul pribegiei peste 80.000 de tineri, dintre care 19% cu studii superioare, şcoliţi pe cheltuiala statului român, dar care produc acum plusvaloare în ţările de destinaţie. Mai trist este că sunt nevoiţi să accepte munci degradante, ceea ce conduce inevitabil la deconstrucţia şi declasarea identităţii umane. Sunt nevoiţi să-şi schimbe mentalitatea, să accepte principiile morale ale ţărilor şi populaţiilor unde lucrează (homosexualitatea, bigamia, neasumarea întemeierii unei familii etc.).

Peste 20% dintre cei plecaţi nu se mai întorc la baştină niciodată, iar cei care o fac şi vor să-şi înte­meieze un rost folosesc ciment franţuzesc, cărămidă poloneză, instalaţii electrice olandeze şi sanitare germane, pentru că în România nu se mai produce, dezvoltarea economică bazându-se, mai cu seamă, pe consum. Suficiente motive ca românii să… fugă de România. Chiar şi-atunci când vor zile de odihnă.

Am auzit multe comentarii pe marginea acestei teme, mulţi dintre utilizatorii unor astfel de date statistice întrebându-se cine se face vinovat de această situație. Nu este greu de intuit, mai cu seamă dacă ai fost martor, mai mult sau mai puţin activ, la transformările postdecembriste. Se face trimitere la clasa politică, lipsa de programe şi strategii de dezvoltare economică pe termen mediu şi lung, la nepotismul infiltrat în mai toate structurile care creează imobilism şi rezistenţă la schimbare, birocraţie, mită, recompense politice, toate acestea, dar şi altele, conducând la distrugerea sentimentului patriotic, religios, la dezunire, trădare, laşitate. Un mediu prielnic de a „închina“ ţara cui plăteşte mai mult.

Aşadar, multora dintre noi nu le mai bate-n piept inimă de român, se vând uşor pe doi lei, odată cu ei şi ce mai au prin preajmă. Şi, dacă nu ne mai aparţine aproape nimic, călcăm pe pământ străin în propria ogradă, ţara ar putea fi împărţită oricând, de oricine, fără nicio rezistenţă. 

Sperăm totuşi într-o generaţie care să simtă româneşte, să preia frâiele şi să aşeze ţara pe făgaşul său firesc, acolo unde s-a aflat de milenii.

Ion Banu