Brebul s-a întors acasă, pe râurile din România

Castorul este unul dintre cele mai simpatice personaje ale poveștilor și filmelor pentru copii. Este evidențiat prin inteligența sa și, mai ales, iscusința pe care o are de a construi baraje. Cândva o prezență obișnuită și în România, motiv pentru care a devenit erou de basme populare, castorul a dispărut în urmă cu aproape două secole. Acum biberul sau brebul, cum i se spune pe românește, a revenit.

Blană nobilă, carne gustoasă și leac pentru boli

Brebul este un rozător semiacvatic ce trăiește pe malurile râurilor, mari sau mici. De fapt, este cel mai mare animal din specia rozătoarelor, având o lungime de cca 90 cm și putând atinge o greutate cuprinsă între 10 - 25 kg. Corpul său este alungit și se termină cu o coadă lată, turtită, caracteristică. Locuiește în adăposturi construite pe malul râurilor din lemn, papură, trestie și alte plante acvatice. Accesul în adăpost este întotdeauna subacvatic. În acest fel brebii își protejează „casa“ de prădători.

De-a lungul timpului acest animal a fost vânat cu îndârjire. Blana sa roșcată și foarte fină este deosebit de apreciată. În Evul Mediu căciulile și caftanele din blană de biber erau considerate ca un însemn al apartenenței la marea boierime, ca să nu mai spunem că se folosea, prin tradiție, la tivirea pelerinei domnitorilor. Mai târziu, în familiile maghiare din Transilvania blana de biber, numită hoda, a devenit un dar de mare preț pentru mirese.

Pentru că este un animal foarte curat, carnea sa era consumată cu plăcere, iar coada era considerată o delicatesă. Atât de curat era considerat încât la catolici și la protestanți se permitea consumul cărnii de breb chiar și în timpul postului.

Un alt motiv pentru care biberul a fost atât de vânat este acela că grăsimea sa și secreția unor glande, numită castoreum, erau considerate un panaceu universal.

Toate aceste motive au făcut ca la sfârșitul secolului al XIX-lea în întreaga Europă să nu mai supraviețuiască decât puțin peste 1.000 de exemplare. În România ultima atestare documentară a brebului datează din anul 1823, când cel din urmă castor a fost ucis la Moldova Veche, în județul Caraș-Severin. Judecând însă după numeroase toponime provenind de la denumirea acestui animal – Breb, Breboaia, Brebeni, Brebina, Brebenei, Bibor, Biber, Biborțeni, avem motive să credem că au fost timpuri când era foarte răspândit pe râurile din România.

„Inginerul“ ecosistemelor de pe râuri

La fel au crezut și specialiștii de la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice Brașov. De aceea, încă din anul 1998 a fost demarat un experiment. 182 de castori europeni au fost aduși din Bavaria, una dintre puținele zone unde au reușit să supraviețuiască, și au fost eliberați în România, în mai multe locuri aflate pe cursul râurilor Olt, Mureș și Ialomița.

Scopurile urmărite au fost multiple. Pe lângă sporirea biodiversității, s-a mai dorit și îmbunătățirea stării ecosistemelor din lungul cursurilor de apă. „Castorul îndeplinește un rol ecologic major în reglarea debitului râurilor de munte prin minibarajele pe care le construiește. Aceste minibaraje ridică linia de curgere a apei, creează condiții de sedimentare și reduc volumul materialului transportat de curentul apei, contribuind direct la purificarea acesteia. De asemenea, castorul este recunoscut ca un restaurator desăvârșit, care poate remodela ecosistemele semiacvatice, oferind condiții favorabile dezvoltării speciilor de plante și animale“, spunea acum câțiva ani dna Georgeta Ionescu, director de proiect din partea ICAS Brașov.

Acest lucru se datorează modului de hrănire a brebului. Vara se hrănește preponderent cu plante acvatice și erbacee pe care le găsește în apropierea teritoriului pe care îl ocupă. Iarna consumă lujerii tineri ai arborilor de pe malurile apelor și lacurilor, cu predilecție a diferitelor specii de salcie, plop, anin. În perioada de toamnă prezența speciei în teren devine ușor de observat, acesta doborând un număr mare de arbori pentru a-și asigura necesarul de hrană pentru perioada grea din timpul iernii și pentru refacerea adăposturilor/barajelor. Crengile aflate sub apă constituie hrana predilectă în timpul sezonului rece. Dar efectul doborârii arborilor este mult mai amplu: barajele formate pe cursul râurilor medii sau mici ridică nivelul apei, protejând castorii de prădători și mărindu-le teritoriul. Prin inundarea unor suprafețe de teren se favorizează creșterea plantelor hidrofile precum papura și trestia, plante cu rizomi foarte hrănitori, care constituie hrana din timpul verii.

Un succes peste așteptări

Proiectul celor de la ICAS Brașov, demarat acum 20 de ani, poate fi considerat o reușită absolută, apreciază, în unanimitate, toți specialiștii în mediu. Nu numai că s-au înmulțit, dar la ora actuală castorii au ajuns să populeze și alte zone decât cele în care au fost plasați inițial. Ei au migrat de-a lungul râurilor și s-au răspândit și pe alte cursuri de apă. Colonii de brebi au fost semnalate pe cursurile râurilor Prahova și Teleajen. Alte exemplare au fost observate în Delta Dunării. Chiar dacă, deocamdată, nu au ajuns pe micile râuri de munte, repopularea României cu această specie este un succes. E doar o chestiune de timp ca arealul lor să se extindă și mai mult.

„Regia Națională a Pădurilor ROMSILVA a îmbrățișat încă de la început acest proiect“, ne-a spus dl Octavian Anghel, directorul comercial al ROMSILVA. „În zonele în care s-a observat că s-au așezat familii de castori nu s-au mai efectuat lucrările curente de întreținere, tocmai pentru a-i proteja. La ora actuală, aceste animale sunt protejate prin lege. Uciderea unui breb înseamnă, pe lângă un dosar penal, și o amendă de 6.000 de euro. Din păcate, prea puține dintre râurile interioare de la noi din țară sunt împădurite pe ambele maluri. Asta face ca înmulțirea să nu se producă chiar atât de repede“, a mai adăugat domnia-sa.

Pe de altă parte, brebii au început să creeze și probleme: „În ultimii ani au produs distrugeri destul de însemnate în fondul forestier. Nu avem cifre exacte, pentru că până anul acesta nu am făcut o evaluare, dar nu sunt deloc neglijabile“, consideră dl Sorin Checiu, director al Direcției Silvice Ialomița. „Nu ne așteptam la un asemenea rezultat atunci când s-a început popularea. Acum castorii sunt aproape în toate zonele împădurite de pe Ialomița, de la Urziceni și până la vărsarea în Dunăre“, ne-a mai povestit domnia sa. „Din păcate, nu există baraje, pentru că Ialomița are cursul destul de rapid și albia lată. Se pot vedea doar copaci doborâți pe marginea râurilor“, a adăugat dl Checiu.

Cât despre viitor, în mare parte acesta depinde de Ministerul Mediului. Probabil că nu peste mult timp va fi introdusă o cotă de vânătoare pentru aceste animale. Un nou prilej pentru vânători să își etaleze măiestria (brebul este foarte greu de vânat) și pentru activiștii de mediu să pro­testeze. Dar până atunci putem înregistra o reușită imensă pentru ecosistem!

Alexandru GRIGORIEV