Ce dacă? Ş'apoi!

Mai zilele trecute se întâmplă să mă rătăcesc într-o tradiţională (deja), adunare a „intelighenţiei“ naţionale în ale cercetării agricole, din care am plecat ofticat până în străfundul străfundurilor. Mi se înfipse în creieri o insidioasă  întrebare pe care nu pot s-o potolesc până când, ca regele Midas (v. năsosul exilat pe malurile Pontului), n-o şoptesc trestiilor. Întrebarea, în fapt un binom întrebare - răspuns, este brand naţional, mai ceva ca micii şi berea, fiind rodul înţelepciunii milenare carpato-dunărene: „Ce dacă? Ş’apoi!“. Să purcedem!

Ce dacă nişte duşi (cum altfel să le zici!) lucrară vreo câteva decenii (cinci, timp în care umplură mesele ţării cu miliarde de pâini!) şi născociră un soi de grâu carele tratează cu indiferenţă schimbările climatice şi, an de an, pe tot cuprinsul ţării, se încăpăţânează să dea cam aceeaşi producţie? În astă vreme, soiurile, aduse din ţări cu ştaif, pe parale bune, nu ajung să facă nici măcar mălaiul la care visează vrabia. Ăsta, atunci când îl semeni pe meleaguri străine, bate tot ce prinde. Şi nu e prima dată! Ş'apoi! Dacă nu creşte în Sahara ori în Antarctica, care vor fi emergentele pentru cultura grâului în perspectiva 2050, geaba!

Ce dacă alţii, după vreo cinş'pe mii de zile de pândit soreanca (y compris sărbătorile legale), aflară cum s-o facă să strângă'n sâmbur mai mult oloi decât măslina? Ş'apoi! Dacă nu-l bagă direct în clondir, să mai aştepte! Şi nici măcar virgin nu este!

Ce dacă unii, cam de o jumătate de secol, cată să mârlească (iertaţi vorba proastă!) mioriţa costelivă cu berbeci zdrupeşi şi dodoloţi ca pepenii, de le dădură miale ce cresc ca Făt-Frumos şi care, tot ca în poveste, dau lapte, carne şi cojoc? Ş'apoi! Dacă nu fac ouă, miere şi icre negre bio să fie la ei acolo, că p'astea le cere piaţa UE!

Ce dacă nişte…, nici nu ştiu cum să le zic, văcari cu doctorate au transformat animala'n robinet, de dă lapte într-o lună cât şeptelul lu' Ştefan cel Mare într-un an? Ş'apoi! După ce că nu-i movă, mai e şi dependentă de etnobotanice (luţernă, păpădie, sulfină, aia, aia). Parcă cu apă, paie şi bătaie n-ar putea, drogata naibii!

Ce dacă sunt unii, zi de vară până'în seară, n-au alta a face decât a gâdila omizile, doar-doar or afla  cum să le stârpească? Ba se mai chinuie să le şi îmbolnăvească cu te miri ce mucegaiuri, întru darea obştescului sfârşit! Ş-apoi! Ar trebui să le facă să se sinucidă! Din dragoste pentru conservarea biodiversităţii şi reducerea impactului tratamentelor cu produse fitofarmaceutice de sinteză!

Ce dacă li se taie banii din contractele de cercetare? Ş-apoi! Să încuie vaca în fişet, oaia'n zâmnic şi să crească păpuşoiu'n ghiveci, pe prispă. Deşi ar fi mai bine să-şi facă trebile pe vacile şi culturile virtuale de pe net, că sunt berechet. Moca!

Ce dacă n'au bani nici de mâncare? Ş-apoi! Ei, cercetătorii adicătelea, nu văd că pe plan mondial e criză economică şi financiară de sistem şi nici aia alimentară nu se simte prea bine! Să-şi ia potolu’ pe caiet, ca la crâşmă!

Unii cercetători au cerut să fie eutanasiaţi! Ei, asta e o problemă cu adevărat serioasă! De discutat! Eventual de depus un proiect la Western High Gate, pe POSDRU (consolidarea resurselor umane), că cercetare mai ţeapănă decât aia cu cercetători ţepeni nu se există, să existe!

Gheorghe Socotitoru

P.S. Iniţiatorilor proiectului POSDRU pentru consolidarea şi creşterea competitivităţii cercetării agricole le sugerez să încerce să-i analizeze eficienţa în varianta acid cianhidric vs funie-săpun, pentru că preşul i se tot trage de vreo douăzeci de ani! Şi clapa!

Acelaşi
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.11, 1-15 IUNIE 2013