• Interviu cu acad. Cristian Hera, preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu Şişeşti şi vicepreşedinte al Academiei Române.

– Preşedinţii diverselor state sunt tot mai preocupaţi de criza alimentară. Chiar este o problemă, domnule Hera?

– Este o problemă majoră a omenirii, care se amplifică pe an ce trece. Este un subiect esenţial, pentru că astăzi, din cele 7,3 miliarde de locuitori ai planetei, 1,35 miliarde sunt subnutriţi. În 1995, Organizaţia Naţiunilor Unite a prevăzut reducerea numărului celor care nu au ce mânca. Pe vremea aceea erau 800 milioane de oameni în această situaţie. Iată că astăzi, în loc să scadă, numărul acestora este în creştere. Aceasta pentru că nu se acordă atenţia cuvenită dezvoltării unei agriculturi care să fie nu doar durabilă, ci şi performantă, pentru că agricultura este cea care asigură hrana cea de toate zilele întregii planete. Trebuie să avem în vedere că suprafaţa globului este împărţită astfel: 71% apă şi 29% uscat. Din suprafaţa de uscat, doar 6,4% este reprezentată de terenuri agricole şi, cu toate acestea, ele asigură 98% din hrana mondială, în timp ce hrana din ape oferă doar 2% din alimentaţia planetei. Acesta este motivul pentru care, pe de o parte, trebuie să oprim poluarea apelor, oceanelor, mărilor, râurilor, lacurilor ca să putem creşte producţia de hrană provenită din ape, dar în acelaşi timp trebuie să întreprindem măsuri pentru creşterea producţiei pe unitatea de suprafaţă. Aceasta din urmă este posibilă numai sau mai ales cu contribuţia cercetării ştiinţifice în agricultură. În unele ţări ale lumii se fac progrese în realizarea unor noi organisme modificate genetic, a unor noi soiuri şi hibrizi de plante agricole şi elaborarea tehnologiilor. Din fericire, ţara noastră dispune de o zestre genetică extraordinară pentru noile condiţii, dar, pe lângă faptul că nu sunt aplicate cuceririle ştiinţifice, se mai adaugă şi schimbările climatice globale.

„Săraci într-o ţară bogată“

– Tocmai de aceea avem nevoie de cercetarea ştiinţifică, agricultura nu se mai poate face decât cu cartea în mână, de acum agricultura trebuie învăţată în fiecare zi, chiar dacă avem impresia că o ştim de când lumea şi pământul. Cum apreciaţi acest moment pentru cercetarea noastră agricolă?

– Gheorghe Ionescu Şişeşti mărturisea în jurnalul său, în anul 1937, că „e timpul să părăsim rutina şi să adoptăm în agricultură procedee tehnice înaintate“, care nu sunt de fapt decât rezultatele cercetării. „Dacă nu vom face asta, vom continua să fim săraci într-o ţară bogată şi vom rămâne în urma neamurilor care ne înconjoară“. Lucru adevărat şi astăzi.

România are soluri cu o fertilitate mai mare, mai bună decât a celor la nivel mondial. Dacă ne-am referi la suprafaţa cu fertilitate redusă şi foarte redusă la nivel mondial, aceasta se regăseşte în proporţie de 62%, în timp ce în ţara noastră numai 52%. De asemenea, starea de fertilitate bună şi foarte bună a solurilor la nivel mondial este de 11%, iar în România starea bună şi foarte bună reprezintă 28%. Dar, din păcate, azi nu reuşim să valorificăm acest potenţial pe care îl au solurile româneşti şi să producem suficientă hrană atât pentru populaţia ţării noastre cât şi pentru export, ba mai mult, importăm produse agroalimentare. De aceea, trebuie gândite o serie întreagă de măsuri care să conducă la valorificarea potenţialului de producţie a solurilor româneşti. Încă există unităţi de cercetare cu potenţial de a produce rezultate utile pentru fermieri. În ultimii 25-27 de ani au avut loc o decapitalizare a cercetării ştiinţifice din agricultură, o reducere drastică a personalului, dar şi a terenurilor. Motiv pentru care este absolut necesară redresarea acestui sector, revigorarea unităţilor de cercetare care ar putea deveni competitive la nivel internaţional. În acelaşi timp, unităţile care nu mai au performanţă în cercetare ar trebui transformate în baze experimentale care să producă sămânţa din categoriile biologice superioare pentru diferitele specii de cereale, plante tehnice şi furajere, să producă material de prăsilă şi să poată testa tehnologiile performante de cultură. Aşadar, cercetarea ar trebui să recâştige rolul pe care l-a avut încă de la înfiinţare, în anul 1927.

Hibrizii româneşti, performanţi în lupta cu schimbările climatice

– Marii fermieri din România care au izbândit în agricultură spun că succesul lor s-a datorat în mare parte şi faptului că au folosit soiuri şi hibrizi româneşti.

– Problema cercetării ştiinţifice agricole este valorificarea resurselor genetice de care dispune aceasta, pentru că, timp de 70 de ani, s-a lucrat pentru crearea unor soiuri şi hibrizi care să fie mai rezistenţi la condiţii mai puţin favorabile de mediu. Există această zestre genetică, iar unii dintre cercetătorii noştri de elită o valorifică mai ales la grâu şi porumb. În prezent, peste 70% din suprafaţa cultivată cu grâu şi porumb este însămânţată cu soiuri şi hibrizi româneşti care sunt solicitate prioritar de către fermieri, mai ales de către cei performanţi, pentru că întrunesc caracteristicile favorabile pentru a rezista modificărilor climatice globale, au un potenţial ridicat de producţie, dar şi calităţi deosebite – conţinut ridicat de proteine, de gluten pentru panificaţie etc. Nu întâmplător o parte din soiurile create la Fundulea sunt solicitate în multe alte ţări ale lumii.

– În condiţiile în care cercetarea agricolă se dezvoltă peste tot în lume, de ce se pune totuşi problema crizei alimentare?

– În primul rând, pentru că ne confruntăm cu schimbarea climatică globală, care afectează agricultura, pe de altă parte, cu creşterea populaţiei, dar şi cu schimbarea destinaţiei produselor agricole de la consumatorul uman la maşinile şi utilajele agricole. Criza alimentară este cea mai periculoasă dintre toate crizele pentru că are efecte sociale dramatice, dar să nu uităm că această criză este determinată şi de cea a apei (70% din cantitatea de apă dulce, potabilă, este folosită în agricultură, 19% în industrie şi 11% în gospodăriile casnice.) Datorită faptului că, odată cu schimbările climatice, cantitatea de apă la nivel global şi naţional se reduce substanţial, aceasta contribuie la diminuarea producţiei pe suprafaţă, fapt ce accentuează criza alimentară.

– Ce se întâmplă cu ingineria genetică? Soluţiile pe care le oferă în unele ţări se aplică cu succes, pe când în alte ţări sunt refuzate.

– Este o temă extrem de dezbătută. La nivel mondial se cultivă 168 milioane ha cu plante modificate genetic. Este vorba în primul rând de porumb, soia şi bumbac. Nici eu şi nici colaboratorii mei nu am citit încă un articol care să evidenţieze clar efectele negative asupra omului, a consumului de diferite produse în care sunt incluse şi cele modificate genetic. Cred însă că există o mare presiune din partea unor grupuri sau organisme care au diferite interese şi din acest punct de vedere.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013