George Rotaru - două ţări, două stiluri muzicale şi două locuri de suflet

Deşi a trăit câtva timp în vâltoarea uneia dintre cele mai populare destinaţii turistice din lume, Las Vegas, din Nevada – SUA, supranumit şi Oraşul Luminilor, George Rotaru păstrează în inimă două locuri pe care le consideră „minuni ale lui Dumnezeu“: zona cuprinsă între Făgăraş (Braşov) şi Dumbrăveni (Sibiu), localităţi între care şi-a împărţit copilăria, şi Moldova, descoperită mai târziu, dar care l-a cucerit prin căldura oamenilor şi puritatea spaţiului rural. De la deplina maturitate a vârstei de 60 de ani, împlinită în martie, acest an, interpretul s-a încumetat să arunce, împreună cu noi, o privire în urmă, într-o carieră curajoasă, „aventură în cântec“, să-i spunem, luată ori reluată de la zero de trei ori. George Rotaru, trebuie să mărturisim, nu este foarte darnic în vorbe, aşa cum se prezintă pe scenă, dar are calitatea de a fi foarte direct, istorisind oarecum frust etapele parcursului său artistic.

– V-aţi născut în Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, una dintre cele mai vechi şi importante zone etno-culturale din România.

– M-am născut în Făgăraş, la 6 martie 1953. Copilăria însă mi-am petrecut-o în mod egal şi la bunicii mei de la Dumbrăveni, lângă Târnava, pe atunci o aşezare cu accente mai mult rurale decât urbane. De acolo mi s-a strecurat în inimă ataşamentul faţă de provincial şi de oamenii de la sat, pe care-i socotesc mai puri, poate şi pentru faptul că s-au legat ori simt pământul altfel. Am alergat desculţ pe pajişti, ca orice copil, am ajutat la treburile gospodăreşti, am mers cu turmele la păscut, îl ajutam pe bunicul la arat. Aici îşi are rădăcina partea din mine care iubeşte folclorul.

– Când ori cine şi-a dat seama că posedaţi talentul de a cânta?

– La un moment dat, toţi copiii, dar absolut toţi copiii din lume cântă. Şi eu am făcut la fel, încă de la grădiniţă. Vocea am moştenit-o de la mama şi de la bunica din partea mamei, amândouă glasuri foarte bune, nevalorificate însă, poate din pricină că nu le-a surâs soarta, aşa cum s-a întâmplat în cazul meu.

„Naarghita este omul căruia îi datorez cariera mea de solist“

– Şi dumneavoastră când v-a surâs soarta?

– Când am participat la Concursul - festival de romanţe „Crizantema de aur“ de la Târgovişte, fiind notat cu 10 la preselecţii de grandioasa Ioana Radu, dar în competiţie m-am emoţionat şi n-am realizat mare lucru. N-am dobândit niciun premiu, dar am câştigat atenţia unei persoane speciale. Este vorba despre marea realizatoare de emisiuni tv şi specialistă în folclor Florentina Satmari, căreia îi datorez o parte din cariera muzicală ulterioară, fiind întâia persoană importantă din lumea muzicii care a avut încredere în mine. Dar prima şi prima dată, norocul mi-a surâs după ce m-am angajat, în 1976, la Teatrul de Estradă din Ploieşti şi nu pentru că am făcut parte, timp de doi ani, din această echipă, ci fiindcă aici am cunoscut-o pe celebra interpretă de cântece indiene, regretata Naarghita, a cărei glorie este foarte bine cunoscută în România anilor 1970. Făcând o paranteză, apropo de talentul Naarghitei, nu este de ici, de colea, să fii oaspetele de onoare al prim-ministrului de atunci al Indiei, Indira Gandhi! Mare apreciere! Ei bine, socotesc că am avut o şansă teribilă să fiu invitat de Naarghita, ca solist, în turneele sale din ţară. Ea cânta întotdeauna cu sălile arhipline şi interpretând şi eu unui public atât de numeros – să fiu corect, a fost publicul ei, nu al nostru, al invitaţilor din concerte – m-am făcut cunoscut mai peste tot în România. Şapte ani a durat această experienţă fantastică. Am recunoscut şi atunci, recunosc şi astăzi: Naarghita este primul om căruia îi datorez formarea mea ca artist, popularitatea şi ascensiunea, ea având un rol hotărâtor şi fast pentru toată cariera mea.

– Ce a urmat după?

– Prima emisiune la televizor, în 1982, la invitaţia Florentinei Satmari, cum spuneam, cealaltă personalitate care a influenţat decisiv devenirea mea artistică. Domniei sale îi datorez alcătuirea repertoriului de melodii populare din zona Făgăraşului şi faptul că am devenit cu adevărat cunoscut în toată ţara. Eram prezent la emisiunile de sâmbătă, iar o asemenea apariţie, la singura televiziune a acelor vremuri, într-o zi şi la o oră de maximă audienţă, nu putea trece neobservată. Această etapă din viaţa mea a însemnat şi primele două materiale discografice, turnee foarte multe cu marile ansambluri folclorice din ţară şi colaborări cu organizatorii de concerte de pe litoralul românesc.

O carieră luată de la zero, în SUA

– Am reţinut că, exact după 1989, când România devenise o ţară liberă, deci vă puteaţi exprima liber şi dumneavoastră, aţi plecat în America. Stranie alegere! Mulţi prieteni spun că aţi devenit mai cunoscut în diaspora decât acasă.

– De fapt, am plecat într-un turneu cu Ansamblul folcloric Braşov, fără să fi avut iniţial intenţia să rămân. mi-am luat biletul de avion (n.n. - iunie 1990), Bucureştiul era ocupat de mineri, care instauraseră legea bâtei în Capitală. Atât de rău mi-a picat acel tablou brutal, însângerat şi anarhic, atât de mult mi-a displăcut felul în care i-am omorât pe Ceauşeşti, încât, la acea vreme, neavând încredere în „democraţia“ bătăii, am rămas în SUA.

– Unde aţi luat-o de la zero.

– De la zero absolut. SUA sunt, realmente, ţara tuturor posibilităţilor, dar şi a tuturor greutăţilor. Prima dată m-am instalat în Los Angeles, unde am zăbovit cinci ani. Am cântat într-un restaurant cu specific românesc din cartierul Hollywood, Mignon se numeşte, unde am abordat şi repertoriu internaţional, pe lângă muzica populară, uşoară, de petrecere sau de dor (romanţe) pe care o cântasem acasă. Apoi mi-am încercat norocul la Las Vegas, „oraşul care nu doarme niciodată“ sau Oraşul Luminilor. Aici am fost primul român care a cântat într-un cazinou (Cazinoul Maxim, din Las Vegas), o experienţă pe care şi acum o socotesc uluitoare. M-am întors apoi la Los Angeles, iar după anul 2000 am traversat Statele şi m-am stabilit la New York, unde am cântat oriunde am fost invitat, fie că au fost restaurante, evenimente româneşti sau biserici. Am căpătat şi cetăţenia americană, numesc SUA a doua mea ţară, iar diaspora românească e mereu tare nostalgică, încât un cântec de-acasă e mereu bine-venit, le astâmpără dorul de România. În SUA i-am întâlnit pe Gigi Marga, Corina Chiriac sau Constantin Drăghici. Iar Gigi Marga, o mare doamnă în adevăratul sens al cuvântului, doamnă în viaţă, în cântec, în ţinută, m-a sprijinit de asemenea hotărâtor, ajutându-mă să-mi fac un repertoriu internaţional, care m-a salvat adeseori. În SUA am fost onorat şi cu un premiu de excelenţă al Fundaţiei Bread of Life Ministry, recunoaştere care m-a onorat în plus.

A treia revenire artistică

– Aţi revenit în ţară în 2006.

– Nu definitiv sau nu constant. Iarna plec în SUA, vara stau în România. În 2006 am participat la Festivalul „Callatis“, din Mangalia, şi am avut onoarea să primesc din partea lui Cornel Diaconu o stea a celebrităţilor pe Bulevardul Artiştilor. Apoi, de 7 ani, de la 1 mai şi până la 15 septembrie, cânt la Olimp, la celebra terasă „Cireşica“, şi merg la toate evenimentele şi festivalurile din ţară la care sunt invitat. Iar solicitările curg din toată ţara, fie că vin din mediul rural sau urban, din locaţii extravagante sau mai puţin pretenţioase, dar sunt parcă un pic mai legat, în vremea din urmă, de Moldova, datorită căldurii oamenilor, a bunătăţii lor. Sunt parcă mai sinceri, mai apropiaţi de Dumnezeu. Şi, cum mărturiseam, continui să trec Oceanul ori de câte ori sunt chemat, mai ales iarna, şi merg mereu cu mare drag în ţara adoptivă, SUA, să le cânt românilor noştri de-acolo.

– În final, având în vedere că sunteţi unul dintre puţinii interpreţi care atacaţi, cu lejeritate, cam toate genurile muzicale, aş vrea să vă întreb: ce vă socotiţi a fi mai întâi?

– Inima a rămas între folclor şi romanţă, deşi cânt, în afară de operă, tot ceea ce se poate. Sunt cunoscut la fel de bine ca solist de muzică populară, dar şi ca interpret de romanţe, iar cartea mea de vizită rămâne melodia „Ochii tăi“, romanţa de care este legat în mare măsură numele meu. Însă am şi câteva piese folclorice din Ţara Făgăraşului, pe care le-am promovat şi care se identifică în mare măsură cu numele George Rotaru.

Maria BOGDAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2013