Năucit de vremuiala vremurilor, prinţul Danemarcei îşi punea încă din zorii trecutului mileniu cardinala întrebare: „A fi sau a nu fi?“

Existenţa umană obligă aşadar la a tranşa fundamental sensul vieţii.

Hamletiana problemă s-a impus deci ca esenţă de viaţă a umanităţii.

La noi însă, aici pe Dâmboviţa, filozofia capătă sensuri şi, prin urmare, înţelesuri noi. Fiindcă avem noi, românii, darul de a face să pălească, dacă nu chiar să se ofilească orice problemă ce se implică direct asupra vieţii noastre de fiecare zi.

Aşadar, „a fi sau a nu fi“ la noi s-au prefăcut în „care pe care“. „A fi“ e sinonim prin urmare cu a avea pâinea şi cuţitul. „A nu fi“ a devenit, în sens neaoş, „la mila Celui de Sus“.

Să mă explic.

Deunăzi Bruxelles-ul, acolo unde de la un timp pentru noi, românii, se dă ora exactă, aşadar mai-marii europeni au decis că nu prea ştim să citim ceasul.

Cu alte cuvinte, cam călcăm prin bălării. Am rătăcit nu doar drumul, ci chiar şi poteca.

N-avem, drept urmare, nicio idee despre ce ar urma să ni se întâmple.

Proiectele noastre sunt simple presupuneri bazate, cel mai adesea, pe adevărul şi speranţa lui „pică pară mălăiaţă...“

Nădejdile ţin de „drobul de sare“ din poveste, aşa că economia ne-a cam devenit bătătură.

Aşadar – „teme pentru acasă!“.

Vorba e, cine ni le face?

Ei bine, suntem noi cum suntem, dar vorba proverbului, „cu coada sus“.

Cipru e un limpede exemplu de cât poate costa uneori prostia.

Vlădica al nostru susţine însă că în ceea ce-l priveşte nu va accepta nici în ruptul capului austeritatea impusă de-acum celebrei insule.

„Haida, de!“ zic românii pe care boala măsurilor draconice i-a atins încă de acum trei ani de zile.

Dar, privesc în juru-mi şi înţeleg de ce la noi a fi e mai degrabă a nu fi.

„România zâmbeşte“ – zice un slogan care vrea să promoveze o măsură mai mult decât salutară.

Românii nu mai au dinţi! Şi, în loc de asistenţă medicală – banii tocmai s-au isprăvit – li se servesc sfaturi.

Ca şi cu reforma sanitară în genere, ca şi cu revoluţionarea învăţământului, ca şi cu creşterea PIB-ului, umflat peste noapte graţie ingineriei contabile la care putem să dăm lecţii, ca şi cu infrastructura un fel de „tot pe drum, pe drum...“, ca şi cu...

Ei bine, eram de-o şchioapă când am aflat că CFR-ul e a doua armată a ţării. Disciplină, seriozitate, cuvânt de onoare.

Asta a fost odată!

Acum, când s-a supărat nu ştiu ce amploaiat, cipriot la origine, culmea, am îngheţat toate trenurile prin gări.

De muşterii, cui ce-i pasă!

Când s-o pornească, în sfârşit, la drum au aflat că drumul – de fier, vezi bine – a luat calea topitoriilor.

S-a furat, adică! „Asta e“, cum zice premierul, deşi cu numai câteva luni în urmă zicea că numai să apuce taurul de coarne şi va şi curge lapte şi miere.

Cum e primăvară însă, mi-am zis să iau drumul codrului. Ei bine, dar şi pădurea e tot un basm cu „a fost odată“.

„Să mă grăbesc!“ Mi-a urat unul mai şugubăţ, fiindcă la trei ore mai dispare câte un hectar de clorofilă.

Cândva, România avea 60% din teritoriu împădurit. Erau vestiţi Codrii Vlăsiei, Cosminului, pădurile carpatine ori perdelele de salcâm din Bărăgan şi Dobrogea.

Acum locul e ograda crivăţului ori arşiţei. Abia 29% pădure în România, comparativ cu 36% media europeană.

Asta era până ieri. Azi codrul s-a mai împuţinat, fiindcă drujbele nu glumesc, vezi bine.

Aşadar „a fi“ acum e „a nu fi“.

Ca şi viaţa noastră, a românilor.

Votăm ieri, numărăm seara şi a doua zi citim la ziar că n-a fost să fie.

A bătut alizeul dinspre Europa şi a schimbat scorul.

Altfel, vorba celui din capul trebii – trăim bine! A fost o glumă urarea baciului – ne-a lămurit mai anţărţ. Tot el.

Turma s-a obişnuit, însă: ce-a fost verde s-a uscat.

Aşadar, „a fi sau a nu fi“?

Mare Shakespeare ăsta, domnule!

Şi nici măcar nu era român.

De unde i-o fi venit?

Gheorghe VERMAN

REVISTA LUMEA SATULUI, NR.9, 1-15 MAI 2013