Situat la 10 kilometri de gara Olteţ, Gherdeal este aşezat între dealuri acoperite de păduri, vizita în această localitate putând fi ase­muită unei călătorii în timp, locul fiind cunoscut drept „satul-fantomă al Transilvaniei“. Această denumire nu sugerează neapărat că pe uliţele prăfuite şi prin casele rămase fără locatari ar pândi spirite neliniştite, ci povesteşte mai degrabă despre faptul că Gherdealul nu este atât un sat, cât mai degrabă amintirea a ceea ce a fost odată demult, un loc vesel şi plin de viaţă. Au mai rămas şapte locuitori, iar liniştea pădurii este arareori tulburată de un mârâit înăbuşit de motor sau de sunetul unui telefon. Şi totuşi renumele loca­lităţii a ajuns până în Germania, după ce în 2002-2003 s-a filmat documentarul „Gherdeal“, în care este zugrăvită viaţa retrasă a ultimului sas din sat. Biserica ortodoxă şi biserica fortificată evanghelică ridicată în sec. al XVI-lea sunt un semn al credinţei într-un viitor mai bun, precum şi încrederea nestrămutată că Gherdealul părăsit de oameni nu este câtuşi de puţin un loc uitat de Dumnezeu.

Ne opintim să dăm poarta spre perete şi scârţâie tare rău, din toate balamalele ei ruginite. Îndrăznim să intrăm în curtea casei ce părea a fi părăsită. Ne i-a în primire un câine rău ca focul şi flocos ca o oaie, cu mulţi scaieţi încâlciţi în păru-i negru. Pare hămesit de foame şi de sete. El latră, iar noi strigăm, întrebând de e cineva acasă. Pentru că nu ne răspunde nimeni la întrebare parcurgem drumul înapoi prin uliţa mare a satului părăsit de foştii lui locuitori. Este Gherdealul multisecular, sat aşezat între dealurile şi păşunile care, trecând din una-n alta, unesc hotarele Bruiului şi Cincului cu drumul îngust şi asfaltat al Agnitei şi Făgăraşului.

În peisajul natural înconjurător, deosebit de frumos, satul îţi pare aşa cum este el în realitate: trist şi tăcut, precum o mănăstire ce îşi are călugării bătrâni, „pitiţi“ în chiliile lor odihnitoare. În liniştea atât de dureroasă, de simţi că-ţi pocnesc timpanele urechilor, clopotul de aramă al bătrânei biserici „bate într-o dungă“. Aflăm de la singurul om care ne iese în cale că a trecut la cele veşnice, odihnitoare, încă unul dintre cei zece ultimi locuitori permanenţi ai satului. Gândim, astfel, că încă o casă a rămas fără stăpâni. E cea de-a o suta zecea casă părăsită! Nici nu-ţi vine să-ţi crezi ochilor că în nici 20 de ani s-a „golit“ un întreg sat, cândva prosper, cu peste 500 de locuitori, în majoritatea lor etnici saşi, vorbitori de limbă germană. Au plecat cu toţii în lumea largă. Şi n-au mai revenit de unde s-au stabilit, în Germania şi Austria, decât de Sfintele Sărbători de Paşti, ca să guste bunătatea fripturii din carne de miel adevărat, dar şi să „tocmească“ în euro câţiva oameni, mai în putere, străini de sat, care să se îngrijească de biserica evanghelică şi de mormintele cimitirului în care se odihnesc înaintaşii lor părinţi, bunici şi străbunici! Într-un pâlc de meri, peri şi pruni, bine îngrijiţi, o casă multiseculară a primit chipul unei vile elegante, dar în care meşterul-stăpân a păstrat înfăţişarea din trecut a casei şi gospodăriei, cu grajduri şi cu şură cu tot. Undeva, mai spre liziera pădurii, o altă casă renovată, cu grădină de zarzavaturi bine lucrată. Spre clădirea fostei şcoli, acum în ruină, un alt şantier de renovare, în vreme ce pe drumul prăfuit de uscăciunea începutului primăverii trece în grabă un „tractor-complex“, înalt cât o casă cu etaj, echipat cu toate ustensilele necesare: plug, grapă, disc şi semă­nătoare de porumb, dotate cu comenzi electronice computerizate.

Un „ţăran-patron“, nestrăin de ţară, de limbă şi de neam lucrează şi cultivă peste 700 ha de pământuri luate în arendă sau cum­părate cu bani puţini. Alte sute de hectare, cam de patru ori pe atâtea, aşteaptă să fie desţelenite de ierburi şi buruieni, iar apoi semănate, proprietarii-moştenitori de la oraş nepretinzând foloase în următorii 3-4 ani!

Ioan Vulcan-Agniţeanul
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2013