Comuna Svinița a trăit, la sfârșitul lunii august, trei zile de poveste. A fost a XXII-a ediție a Festivalului smochinelor, eveniment ce a adunat toată suflarea comunei, dar și de pe Clisura Dunării, din ambele județe de graniță, Mehedinți și Caraș-Severin, ori turiști veniți de la București. Acestei manifestări de tradiție i s-au subsumat alte trei acțiuni: „Cunoașterea și promovarea identității și culturii locale din teritoriul Gal“, un proiect european al grupurilor de acțiune locală Clisura Dunării (Mehedinți și Caraș-Severin), Ceahlău (Neamț), Calafat (Dolj), Țara Hațegului/Ținutul Pădurenilor (Hunedoara), Poarta Almăjului (Caraș-Severin și Gorj); prima înfrățire a unei așezări din Mehedinți cu o localitate din Basarabia, vorbim despre Hansca, actul fiind semnat, simbolic, chiar pe 27 august, de Ziua Națională (Independenței) a Republicii Moldova; lansarea volumului autoarei drd. Maria Gogu Zinovii, sugestiv intitulat

Ne-au povestit calvarul. Mărturii despre trista istorie trăită de basarabenii deportați în Siberia, editat și prezentat de fostul director al Centrului Cultural Drajna (Prahova), Marin Văcărelu.

Cum a ajuns o comună mică (925 de locuitori, peste 90% sârbi), de numai 76 kmp și cu un singur sat, să aibă notorietate națională, fie turistică, fie din punct de vedere cultural, am aflat de la Nicolaie Curici, primar al localității la cel de-al patrulea mandat.

Scurtă incursiune în istoria Sviniței

Svinița, denumire ce vine fie de la termenul „vinita“, care înseamnă viță-de-vie sau de la „svinita“ în slava veche, care se traduce prin „plumb“ sau „pușcă“, aluzie la prima întemeiere a satului, de cetate grănicerească sau organizare de tip militar, se află pe locurile de astăzi după a patra strămutare. Prima vatră a satului a fost stabilită prin anii 1020-1050, când au sosit primii migranți de la sud de Dunăre pe aceste meleaguri, fiind de fapt vorba despre trei sau patru cătune dispersate de-a lungul Dunării. A doua datează de prin 1400, când locanicii s-au refugiat din calea năvălitorilor (turci) la 3-4 km de fluviu, pe lângă cursurile de apă din munte, a treia s-a produs prin 1720, ca urmare a opresiunii austriece, cu stabilire în punctul cunoscut sub numele de „satul vechi“, iar a patra oară comuna s-a strămutat între granițele de astăzi în 1970, odată cu construirea barajului de la Porțile de Fier. Vechimea comunității este confirmată și de slavistul Mile Tomici, care a întreprins lungi cercetări: „graiul sârbesc din Svinița are o structură morfologică pe care nu o putem identifica cu structura niciunui alt grai sârbesc sau croat din România. În zona lingvistică sud-slavă, de pe teritoriul fostei Iugoslavii și a statului bulgar, nu există niciun dialect sau grai identic sau asemănător cu cel vorbit la Svinița. Este una dintre nenumăratele dovezi că grupul a emigrat din Balcani într-o epocă de dinaintea cristalizării limbilor sud-slave (...) Strămoșii svinicenilor de astăzi au venit dintr-o zonă unde se vorbea o limbă populară, balcanică, conținând elemente sârbești, macedonene, bulgare și vlahe, aflate într-o primă etapă de formare.“ Prima atestare documentară a localității este plasată la 24 februarie 1430, când numele comunei apare într-un document al cavalerilor teuroni, de preluare a inventarului de la cavalerii ioaniți, printre care și cetățile Zynicze și Tricule (Tri Kule).

Viața în 51 de ani de la ultima strămutare

Ultima strămutare a fost grea. În 51 de ani, oamenii au cunoscut momente bune și mai puțin bune. Ocupația de bază, deunăzi vreme, a fost mineritul. Prăbușirea industriei a fost o încercare dificilă. Atunci. Că efectele pe termen lung nu mai sunt la fel. Ortacii de altădată sunt azi pensionari și au venituri de pe urma muncii în subteran mai mult decât decente, în jur de 1.000 euro. Problema este alta, așa cum ne spunea și primarul: „tinerii care pleacă la muncă sau la studii cu precădere la Timișoară nu se mai întorc. Comuna, așadar, îmbătrânește, se depopulează continuu...“ Mineritul a fost înlocuit cu pescuitul (30-40 de pescari, ce au 15-16 bărci autorizate), turismul (în jur de 15 pensiuni la malul Dunării), activități în construcții și drumuri și, iată, agricultura. Dar nu oricare agricultură, ci una de nișă, așa cum poate fi cultura smochinului, care a livrat și ideea festivalului. Sau invers. Nicolaie Curici spune că „smochinul a fost adus de un pașă turc, Mustafa Ali Mehmet, dar nu numai aici, ci în toată clisura, poate chiar și mai sus, dar numai la Svinița și în insula dispărută Ada Kaleh s-au aclimatizat.“ De-a lungul timpului, fiecare gospodărie avea măcar 4-5 smochini în curte, pentru consum propriu. De când clima s-a îmblânzit cultura s-a extins până spre Drobeta-Turnu Severin. La Svinița, festivalul i-a inspirat pe cei mai gospodari dintre localnici, care au intuit posibilele avantaje de ordin economic. Așa că unii dintre aceștia și-au înființat livezi comerciale, unele cu 500 de pomi, și obțin venituri fie din vânzarea produsului ca atare, fie prelucrat sub formă de dulceață, gem, compot sau, ei da, țuică! Primarul știe că „nu se poate trăi din smochin, dar acesta vine în completarea veniturilor obținute din alte activități sau pensie.“

„Te dau afară pe ușă, intri pe geam“

În condițiile unei localități mici, cu venituri modeste la bugetul local, este foarte interesant cum a reușit administrația locală să rezolve problemele care țin de infrastructura publică. Să aibă, de exemplu, toate drumurile asfaltate. Mă rog, un răspuns ar fi, cum spune primarul Curici: „te dau afară pe ușă, intri pe geam“, asta apropo de insistența de a susține proiectele ba la Consiliul Județean Mehedinți, ba la Guvern. Majoritatea investițiilor au fost realizate prin parteneriate cu județul, prin Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL) și din fonduri europene (mai ales în asociere cu alte localități, fiindcă punctajul dezavantajează comunele mici). Tot primarul a făcut un inventar: „ Ideea este să ai proiecte, să le scrii bine, să le depui atunci când e momentul oportun. Noi avem toate clădirile publice – cămin cultural, școală, bibliotecă, dispenar, primărie – reabilitate. Avem apoi alimentare cu apă și rețea de canalizare, cu stație de epurare modernă. Am pus la punct și un centru de informare și promovare turistică. Sunt 3-4 proiecte pe fonduri europene, unul ce vizează construirea unui centru multifuncțional pentru persoanele de vârsta a treia, cu beneficiari din mai multe comune. Dar planurile privesc și realizarea unei capele, a unor drumuri agricole, extinderea alimentării cu apă și a rețelei electrice pe DN 57, pentru a da posibilitatea edificării altor pensiuni turistice. De suflet imi sunt două proiecte: refacerea Cetății Tricule și dezvoltarea potențialului turistic.“ Apropo de turism, în afară de oferta generoasă a Dunării, nu ar fi de neglijat nici fructificarea legendelor Muntelui Trescovăț („cel care trăznește“) sau Olimpul din Clisura Dunării, care își leagă povestea cumva cu cea mai veche așezare umană din Europa, ce datează de acum 9.000 de ani, din cultura Schela Cladovei-Lepenski Vir. Se spune că oamenii primitivi se speriau de tunetele și de fulgerele ce ar fi venit de la „Soare Răsare“ (răsăritul se ivea de după munte) și de aceea îmbunau Olimpul cu jertfe. Bine, ar mai fi de adăugat Muzeul etnografic din Svinița, morile cu ciutură, două dintre ele, de pe Valea Povalina, reabilitate de Primărie și musai festivalurile care pun în valoare tradiția și cultura populară: al Smochinelor, cel ce a inspirat articolul de față, Festivalul Satelor Dunărene, Festivalul Sportului și Festivalul Muzical al Minorităților.

Maria BOGDAN