abonament lumea satului

update 17 Nov 2017

Colți, satul cu două unicate. Să fie conservat sau modernizat?

  • Publicat în Sate

A revenit în România Charlie Ottley, faimosul producător britanic care a semnat documentarul „Wild Carpathia“. Va face un alt film de promovare, „Flavours of Romania“. Deunăzi vreme, când l-a avut ca invitat pe Prințul Charles în pelicula deja difuzată în toată lumea, l-am auzit spunând: „Oamenii trebuie să înțeleagă mesajul că trebuie să protejăm moștenirea culturală și naturală a României, trebuie să protejăm pădurile, viața sălbatică și resursele naturale.“

Zilele trecute, la Timișoara, a reluat această temă: „România are ultima mare pădure din Europa, 2.000 din cele mai mari animale carnivore, unele dintre cele mai frumoase peisaje, sate uimitoare, monumente istorice și foarte multe dintre ele sunt aproape distruse. A existat o dezvoltare foarte prost gândită, care distruge aceste peisaje și vrem să arătăm că, prin conservarea și protejarea moștenirii naturale și culturale, va exista un venit sustenabil pentru viitor.“ Pe de altă parte, turiștii străini – despre care s-ar spune că nu vizitează România într-un număr foarte mare în raport cu alte destinații turistice europene, cum ar fi Croația, Spania, Portugalia, Italia, Austria, Anglia etc. – acuză starea proastă a drumurilor și o infrastructură turistică modestă, care nu s-ar ridica la anumite standarde. Nici nu știi cum s-o dai să iasă bine. Ce să facem, să conservăm „satele uimitoare“ așa cum sunt ele ori să asigurăm confortul cerut de turiști?

Bogăție culturală, promovare neînsemnată

Și-am pus cumva retoric această întrebare cu gândul la comuna Colți, din județul Buzău, care are două unicate: singurul muzeu de chihlimbar din România și singura biserică rupestră în care se slujește neîntrerupt de 700 de ani. În fine, neîntrerupt e un fel de a spune, fiindcă tocmai s-a frânt șirul slujbelor până la refacerea micuțului lăcaș, după incendiul din 4 decembrie 2016. Cum să procedeze autoritățile, mai ales cele județene, fiindcă localitatea nu dispune de fonduri? Să lase așezarea așa cum este astăzi, cu drumuri nu foarte bune, cu o publicitate mult prea neînsemnată în comparație cu bogăția culturală de care dispune sau să investească masiv pentru a atrage turiștii care apoi să lase în bugetul local bani pentru dezvoltare? Așa cum este astăzi, localitatea este una desprinsă din altă lume: frumoasă ea, frumoase și peisajele, frumoase legendele și istoria venită prin chiliile rupestre până în prezent; dar nimic din toate acestea nu pare fructificat solid pe plan turistic.

Scurtă călătorie prin fascinanta lume a chihlimbarului

Drumul din orașul Pătârlagele și cartierele eminamente rurale Sibiciul de Sus și Valea Sibiciului și până la Colți, inclusiv satul Aluniș, să zicem că e asfaltat. Îngust, dar asfaltat, exceptând zonele unde pământul curge continuu, în parcă veșnica alunecare de teren. Geomorfologia e de vină. Intrarea în micuța comună are un farmec al său: casele își împing pereții sau zidurile din piatră până în șosea. Imediat apare clădirea Muzeului Chihlimbarului, singurul din România. Turiștii cutezători – fiindcă această categorie de curioși sau de iubitori de lucruri rare sau natură sălbatică caută zona – pot să-și încerce șansa de a vizita „mina de chihlimbar Fața Repede“, locul numit „Fijerești“, unde în 1974 a fost deschisă încă o mină, „mina de chihlimbar Dănciulești“, peștera „Gaura Tătarilor“, datată din sec. III-IV, ambele trasee foarte greu accesibile etc. Revenind la muzeu, acolo este mereu de găsit ghidul turistic Diana Gavrilă, cu o disponibilitate permanentă de a te purta prin fascinanta lume a chihlimbarului, dar și a istoriei ori legendelor locului. Muzeul a fost construit de locuitorii din Colți în anul 1973. În cele trei încăperi se află colecția de chihlimbar, colecțiile de flori de mină, roci, fosile și pietre semiprețioase, documente privind exploatarea chihlimbarului, o colecție de etnografie compusă din obiecte țărănești vechi – război de țesut, ștergare, lăzi de zestre, piepteni pentru lână, piepteni pentru cânepă, cofe, cric din lemn, opinci din lemn etc. Colecția de chihlimbar este compusă din roci cu chihlimbar, chihlimbar brut și prelucrat, cu nuanțe de culori de la galben transparent până la negru opac, unelte folosite la extragerea și prelucrarea chihlimbarului.

Sătucul Aluniș – o bijuterie în stare pură

De la muzeu și până în cătunul Aluniș, acolo unde se află complexul rupestru Aluniș, monument istoric de interes național, sunt 6 km de drum cu asfalt, mai puțin o porțiune cu alunecări de teren. Natura este neîmblânzită. Și e bine că este așa. Sau poate că nu? În orice caz a nu se face comparație cu, să zicem, Moeciu, Păltiniș sau Poiana Stampei, acolo unde turismul, fie și rural, a adus confortul în marginea drumului! Înspre Aluniș, pădurea și tufișul coboară în asfalt. E mult mărăciniș, în dreapta și în stânga se ajunge pe cărări și prin iarbă deasă, gardurile sunt și ele din mărăcini... E o frumusețe pură. Cum pur este și satul, un fel de întoarcere în timp, dar o întoarcere bună, cu miros de fum și de mâncare gătită la plită și lemne. Istoricul N. Densușianu datează așezarea în paleolitic, ca vatră a unui trib de păstori. Apropo, dacă tot a venit vorba de hrană, e bine de pus un pachet în rucsac fiindcă nu se știe cine are norocul să găsească restaurantul singurei pensiuni deschis! Bisericuța de la complexul rupestru e mică, la fel ca sătucul. Și are o poveste duioasă. Se spune că doi ciobani, Vlad și Simion, au auzit un glas divin care îi îndemna să sape în stâncă. Iar ei, oameni credincioși, s-au apucat de muncă și au găsit o veche icoană a Maicii Domnului. Și i-au făcut loc de închinăciune. Numele lor sunt gravate în piatră, în sfântul altar. Biserica, având hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“, a fost deschisă în anul 1274, fiind atestată documentar la 1351. A fost schit de călugări până la 1871, iar de atunci este biserica de mir a satului. Localnicii spun că lăcașul funcționează de 700 de ani, fiind unul dintre puținele din România săpate în piatră, unde încă se mai slujește. Nu și acum. Muncitorii refac partea din lemn după incendiul din decembrie. Bisericuța nu se mai vizitează oficial. Dar am intrat în ea și am revăzut, aceasta fiind a doua drumeție în Munții Buzăului, naosul și altarul adâncite în stâncă, dar și alte trei chilii, în dreapta și în stânga lăcașului, iar o a treia sus, sub stâncă. Peste drum, chiar la margine de sat, s-a ridicat o pensiune-restaurant. N-am avut norocul să fie deschisă. Pesemne nu se anunțaseră turiști. Și iar răsare întrebarea: să rămână „satul uimitor“ ori să dispună de ceva infrastructură turistică?

GALERIE FOTO


Maria Bogdan

Revista Lumea Satului nr. 14, 16-31 iulie 2017 – pag. 52-53