Dacă în numerele trecute ale revistei Lumea Satului scriam despre tehnologia ecologică de cultivare a roșiilor și castraveților, de data aceasta continuăm seria articolelor dedicate culturilor ecologice cu ceapa, prazul și usturoiul.

Ceapa

Deși originală din Asia Centrală, unde se află și astăzi în flora spontană, ceapa este amplu răspândită în Rusia, Bulgaria, Spania, Franța și Italia, iar la noi o regăsim în mai toate zonele țării, ocupând o suprafață importantă. Considerată o legumă a sănătății și longevității pentru virtuțile sale terapeutice, tonice și antiinfecțioase ceapa, mulțumită conținutului său bogat în sulfură de alil, poate fi folosită la prepararea decocturilor și maceratelor pentru tratarea diverselor boli.

Ca particularități botanice și biologice ceapa este o plantă bienală sau trienală în funcție de tehnica de cultură. Având o înrădăcinare superficială, ea este pretențioasă la umiditate mai ales în prima parte a perioadei de vegetație. Ceapa preferă solurile ușoare, humifere, neîmburuienate, permeabile, iar premergătoarele favorabile sunt legumele vărzoase și cucurbitaceae. Pentru a împiedica atacul de muscă al cepei, respectiv al morcovului este obligatorie asocierea culturii de ceapă cu morcovul sau ridichi.

Soiurile preferate de cultivatorii români sunt grupate după destinația acestora în cultură astfel:

La pregătirea terenului trebuie menționate următoarele lucrări: nivelarea de întreținere, modelarea terenului, semănatul fals. Plantarea se face numai pentru arpagicul mărunt, nu cel mare deoarece riscăm apariția în primăvară a tijelor florale. Cantitatea necesară de arpagic de care aveți nevoie este de 600-700 kg/ha, cu o densitate de 700.000-950.000 plante/ha în cazul plantării mecanizate și de 450.000-550.000 plante/ha la plantarea manuală. În cazul culturii prin răsad aceasta se realizează la finele lunii martie, începutul lunii aprilie folosindu-se o cantitate de sămânță de 3-4 kg/ha, epoca optimă de plantat fiind cuprinsă între 1-15 mai. În acest caz densitatea este de 400.000-450.000 plante/ha, cu o distanță între rânduri de 35 cm, iar între plante pe rând de 5-6 cm.

Combaterea buruienilor se realizează manual în 2-3 treceri sau mecanizat cu cultivatorul. De asemenea, se recomandă și combaterea buruienilor cu flacăra, operațiune pentru care sunt necesare 6 butelii/ha. Atenție, solele cultivate cu ceapă nu se fertilizează în anul înființării culturii, ci recomandat ar fi să se efectueze cu 1-2 ani mai devreme. Irigarea se face numai în condiții de secetă, cu norme cuprinse între 150-200 mc apă/ha.

Combaterea bolilor și dăunătorilor la ceapă

Recoltarea se face la maturitatea tehnologică, adică atunci când prima folie de învelire a bulbililor începe să-și schimbe culoarea spre galben ruginiu și peste 20% din plante au tulpinile frânte

Prazul

Una dintre cele mai vechi legume în cultură, prazul își are originea în țările învecinate Mării Mediterane. El se cultivă pentru bulb și în special pentru tulpina falsă ale cărei calități terapeutice reprezintă un bun tonic al sistemului nervos, un diuretic apreciat pentru efectul laxativ, dar și un excelent antiseptic în ameliorarea furunculelor și înțepăturilor de insecte. Soiurile cultivate în România sunt Camus, care oferă o producție de 20-25 t/ha, și Axima, cu 25-30 t/ha. Culturile premergătoare favorabile sunt solanaceae, bostănoase. Datorită sistemului radicular puternic fasciculat prazul exploatează bine solurile profunde, humifere cu textură mijlocie și se asociază bine cu spanacul, salata, țelina și morcovul. În schimb, prazul are pretenții mari față de umiditatea din sol și este sensibil la excesul de apă.

Plantarea se realizează în perioada 20-30 mai, până la 10 iunie cel târziu, iar schema de plantare prevede 35 cm între rânduri și 10-15 cm distanța între plante pe rând la o adâncime mai mare decât a fost în răsadniță.

Buruienile se combat prin prașile manuale, iar dăunătorii (de regulă tripșii) se elimină cu ajutorul capcanelor adezive de culoare bleo, dacă avem cultura în solar, sau prin jet puternic de apă rece pe partea inferioară a frunzelor.

Usturoiul

Venit din Asia Centrală și răspândit în Europa, Asia și America de Nord, usturoiul este astăzi folosit grație conținutului în uleiuri eterice și fitoncide atât în arta culinară, cât și în industria farmaceutică pentru proprietățile sale vermifuge, antiseptice și ca stimulativ al apetitului și al secrețiilor gastrice.

Deși este o plantă perenă, el se comportă în cultură ca plantă anuală. Cu un sistem radicular superficial, acesta nu suportă umbra și este mai pretențios față de umiditate decât ceapa. Înmulțirea se realizează prin bulbili, iar premergătoarele cele mai bune sunt mazărea și fasolea, timpul de revenire pe aceeași solă fiind de 4 ani ca urmare a atacului de nematozi. Datorită sistemului radicular fasciculat preferă solurile aluvionare, ușoare și permeabile.

Usturoiul se cultivă prin plantat manual toamna (septembrie-octombrie) sau primăvara, respectând o normă de 600-800 bulbili/ha, pe 2 rânduri, cu o distanță de 25 cm între rânduri, 5-6 cm între plante și o adâncime de 2-4 cm.

Buruienile se îndepărtează prin prașile manuale, iar pentru combaterea putregaiul alb al usturoiului se recomandă mulcirea solului între plantele cultivate și amplasarea rândurilor pe direcția N-S. Atenție însă la apă, usturoiul este foarte sensibil la excesul de apă; acest lucru poate duce la apariția Botrytis alli, o boală destul de păgubitoare, dar care poate fi combătută cu un decoct de coada calului aplicat timp de 3 zile.

Dr. ing. Elena CATANĂ