reclama youtube lumeasatuluitv
update 19 Jul 2019

Niculina Merceanu, un nume de referință în folclorul românesc

Chiar dacă termenul n-a fost tocmai bine asumat de tatăl său, nici măcar domnia sa nu-l folosește, NICULINA MERCEANU exact așa ceva a fost și este, un artist. Unul complet. Exigent în creație și profesie. Când a cântat muzică ușoară, a făcut-o bine. O dovedesc premiile de la festivalurile studențești. Muzica populară i-a adus nenumărate distincții, dar mai mult decât atât, este exprimată cu rigoarea muzicologului. Ascultați-i doar repertoriul! Ca profesor, a șlefuit generații întregi și a câștigat o mulțime de concursuri naționale. La TVR, acolo unde a realizat emisiuni folclorice, a lăsat amintirea unui profesionist de marcă. Astăzi scrie poezie și face ce a știut mai bine toată viața, promovează, în cadrul unei asociații culturale, România profundă, valorile tradiționale, câte mai sunt. Și cântă. Aduce în atenția publicului sufletul Romanaților.

– Sunteți născută, dna Niculina Merceanu, în orașul Corabia, pe malul Dunării, în vechiul Romanați. Vorbiți-ne, vă rog, despre familia dvs., cum v-a fost copilăria, despre împrejurările care v-au apropiat de muzică.

– Îmi faceți o mare plăcere că mă purtați spre timpuri și amintiri foarte dragi, pagini de viață pe care putem să le răsfoim împreună. Vă mulțumesc! N-o luați ca pe o exagerare în idealizare, dar chiar mi s-a întâmplat să mă nasc într-o familie frumoasă: doi părinți care s-au iubit foarte mult, un copil crescut în multă dragoste și ocrotire, un cămin cald și armonios, o dăruire rară în a fi atent educată. Să mă apropii însă de întrebarea dvs., mama mea provenea dintr-o familie avută; a învățat de la bunica multe din obiceiurile de la țară, cântece, descântece, meșteșuguri. A devenit ea însăși o creatoare populară, își prepara singură, într-o făbricuță, firul de borangic din gogoșile viermilor de mătase, îl „trăgea la dulap“, așa era expresia, confecționa pânză pentru cămăși, lucra costume populare, ștergare, vestitele noastre marame. M-a fascinat întotdeauna această latură de artist a mamei și am îndrăgit, la rându-mi, tot ceea ce era legat de tradiția adusă de la bunici, purtată în timp de ea și preluată, sub altă formă, de mine.

– Deci nu muzica este cea care v-a stârnit interesul prima dată. Înțeleg totuși că aveați nouă ani când ați urcat pe o scenă. V-a descoperit, încurajat cineva?

– La făbricuță veneau femei să prelucreze gogoșile, stăteau la rând din zori până-n noapte. De la ele am auzit tot felul de basme, povestiri, poezii populare, glume și cântece. Dar și mama avea o voce fermecătoare. Fire curioasă și avidă de cunoaștere, am ascultat, am învățat și-am început să reproduc tot ceea ce reținusem. Intuind un talent nativ, mama a visat de pe atunci o carieră muzicală pentru mine. Tata, în schimb, mi-a dezvoltat cealaltă latură, a pasiunii de a citi, de a studia. El a deținut poziții sociale importante în oraș și mi-a dăruit multe din capodoperele literaturii române și universale. Am fost interesată nu doar de beletristică, m-au preocupat deopotrivă matematicile, am fost într-o clasă de real în liceu, muzica sub toate aspectele ei, etnografia, istoria, iar toate la un loc m-au făcut să înțeleg rădăcinile și particularitățile neamului nostru.

Revenind la muzică, da, învățătoarea Ligia Săndulescu este, într-un fel, cea care m-a descoperit, aveam nouă ani când am cântat prima dată în public, cu prilejul unor alegeri locale, cred. Mai târziu, un rol esențial l-a jucat profesorul Gheorghe Ciucu, dânsul m-a dus la un prim concurs, la Casa de Cultură din Corabia. După ce am obținut premiul de autenticitate la Festivalul „Maria Tănase“ lucrurile au curs de la sine, devenisem o mică vedetă.

– Ce v-a făcut, în clasa a XI-a, să vreți să mergeți la „Steaua fără nume“, abordând un alt gen muzical?

– Cântam orice atunci. Chiar am fost la Festivalul „Spicul de aur“ din Slatina, unde am luat premiul I la muzică ușoară. A fost o preselecție pentru „Steaua fără nume“, m-am înscris și, din 800 de concurenți, am fost printre cei patru aleși din regiune. În etapa următoare, cu un juriu din care făceau parte marele bariton Octav Enigărescu și exigenta compozitoare Camelia Dăscălescu, care ulterior mi-a devenit profesoară de canto, am primit nota maximă, ca și în etapa a II-a, de altfel, pe urmă am întrerupt, fiindcă devenisem studentă. Atunci a fost prima mea întâlnire cu televiziunea și cu micul ecran, am cunoscut-o pe Simona Patraulea, pe care o prețuiesc tare mult. Și tot atunci am fost difuzată la Radio Craiova.

– Ați intrat la Facultatea de Muzică din Timișoara a 4-a pe listă și ați absolvit ca șef de promoție.

– A fost un mic complot cu mama. Tata nu accepta ideea de a avea în casă o artistă (mai târziu s-a consolat), în consecință a insistat să urmez magistratura. În loc să mă prezint la admitere la Drept, m-am dus la Facultatea de Muzică Timișoara și, mai apoi, la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din București.

– În studenție, se înțelege, ați și cântat, nu?

– M-au luat imediat la Casa de Cultură a Studen­ților, am reprezentat facultatea la toate edițiile Festivalului Artei și Creației Studențești și de fiecare dată am fost laureata secțiunilor de muzică ușoară și populară. Atunci i-am cunoscut pe Achim Nica, Dumitru Fărcaș, Gheorghe Turda și am fost în cele mai lungi turnee în țară și străinătate, Ungaria, Bulgaria, Turcia, Germania Federală. Peste ani, ca realizator TVR, am fost invitată în SUA, Costa Rica, Mexic etc.

– După toate aceste evoluții de succes pe scenă, la absolvire ați ales o carieră didactică. De ce?

– Am făcut mai mult de-atât. Profesoara mea de canto clasic mă vedea solistă la operă. Am primit chiar ofertă de la Filarmonica de Stat din Timișoara. Spre stupefacția tuturor, deși ca șef de promoție puteam primi, la repartiția națională, orice post, eu am ales Corabia. Am venit împreună cu soțul meu, ca profesori de muzică. Mi-a plăcut să fiu la catedră. Din 1974 și până în 1980 am ajuns să dirijez șapte coruri, cu toate am obținut locul I la faza națională a concursului „Cântarea României“, cum s-a întâmplat și ulterior, la București, la Palatul Pionierilor (1980-1989). În liceu, în studenție și în primii ani de profesorat am avut o perioadă muzicală plină, cu alte distincții primite la festivalurile „Corabia de aur“ – muzică ușoară, „Crizantema de aur“ – Târgoviște, „Cântarea României“, TVR a realizat un film cu mine, am înregistrat mai multe discuri cu Orchestra Radio.

– La un moment dat ați renunțat la a cânta. Curioasă alegere!

– Am renunțat la scenă, dar nu cu totul, poate pentru că așa-mi sugerase soțul meu, iar pe de altă parte, mă dăruisem întru totul meseriei de dascăl, formării, promovării și consacrării de talente, deslușirii folclorului în toate tainele lui.

– La TVR ați venit, prin concurs, în vara anului 1989. Despre ce ați realizat acolo timp de două decenii au vorbit la superlativ prestigioși interpreți de muzică populară. V-a plăcut mai mult să serviți folclorul în acest fel decât a-l cânta?

– Vă răspund altfel: nu mi-ar fi plăcut să cânt tot timpul. Am fost bucuroasă să descopăr talente, să le girez numele, am păstrat o exigență de la care nu am abdicat niciodată. Și Grigore Vieru m-a întrebat, în 2008, de ce nu cânt... La a doua întâlnire, mi-a spus: „Doamnă, vă invit la Chișinău să înregistrați“. Așa am și făcut, am lucrat 14 piese, un material excelent.

– Și, în plus, continuați acțiunea de promovare a cântecului și portului popular.

– Fiul meu cel mic, stabilit în SUA – cel mare a rămas în țară – mi-a făcut cadou Asociația Culturală „La noi, la români“. Am o colecție de costume populare din toate zonele țării, le-am prezentat în expoziții în Cipru și alte orașe din țară. Dar, la pensionare, am căpătat alte două pasiuni, cea a călătoriei – am vizitat Austria, Olanda, Franța, Grecia, SUA și cea a scrisului – am publicat o plachetă de versuri, „Melancolii de toamnă“, sper să urmeze și alte volume.

Maria Bogdan