Viforâta, mănăstirea cu trei ctitori

Trei particularități fac din Mănăstirea Viforâta, din Dâmbovița, un unicat în țară: are trei hramuri, trei ctitori și a fost singura lavră din România cu două starețe, una tânără și alta în vârstă.  Numele așezării monahale, împrumutat inclusiv satului, nu se cunoaște de unde vine. Unele surse spun că denumirea se leagă de viforele de peste iarnă, deși zona nu este deloc una expusă curenților reci de aer, altele pun totul pe seama vicisitudinilor vremurilor, cu frecvente năvăliri turcești, incursiuni ale armatelor lui Bathory, incendii, cutremure, jafuri etc.

Viforâta nu poate fi tratată în afara Curții Domnești de la Târgoviște, cetatea celor 33 de domnitori ai Țării Românești, de la Mircea cel Bătrân la voievodul martir Constantin Brâncoveanu. Situată la 4 km nord de Târgoviște, în comuna Aninoasa, satul Viforâta, Mănăstirea Viforâta apare în cronici ca fiind ctitoria din anul 1530 a voievodului Vlad Vodă al V-lea sau Vlad Înecatul (și-a pierdut viața în apele Dâmboviței, undeva,  în teritoriile de azi ale Ilfovului), coborâtor din neamul lui Vlad Călugărul. Tradiția reține însă că pe acel loc a existat un lăcaș mai vechi, din anii în care a domnit Vladislav Voievod Basarab (1447-1456). Vlad Înecatul construiește aici, în cei doi ani de voievodat, o biserică obișnuită, apărată de un zid înalt. Matei Basarab (1632-1654), considerat al doilea ctitor, împreună cu soția sa, Elena Doamna, reia construcția și schimbă destinația din mănăstire de călugări într-una de maici. Ultimii ctitori, voievodul martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) și soția sa, Maria Doamna, inițiază un program de renovare, pardosind cu lespezi de piatră biserica, înălțând zidul de împrejmuire, construind chilii noi și refăcând vechea pictură. În această perioadă aici funcționează și școala pentru copiii locuitorilor din Viforâta.

Avarii și reconsolidări repetate

Mănăstirea este afectată de mai multe cutremure: după seismul din 1802 s-au executat lucrări de reparații pe cheltuiala marelui ban Grigorie Brâncoveanu, soția sa, Safta, călugărită mai apoi la Mănăstirea Văratec, sub numele de Elisabeta, îngrijindu-se de restaurarea picturii bisericii și construind o alta în cimitirul lăcașului, cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel; în 1940 se produc avarii serioase, fiind nevoie de reconstrucția turnului - clopotniță și a chiliilor, prilej cu care se electrifică întregul ansamblu, toate realizându-se sub grija Patriarhului Justinian Marina și pe cheltuiala Casei de Pensii a Bisericii Ortodoxe Române și a Arhiepiscopiei Bucureștilor. În consecință, mănăstirea primește, în plus, destinația de casă sanatorială pentru maicile și preotesele pensionare rămase fără sprijin, și tot aici ia ființă un atelier de țesut covoare oltenești pentru export, lucrate de maici și fete din satele vecine; în 1977 sunt afectate biserica, chiliile și clopotnița, iar sub directa supraveghere a patriarhilor Justin Moisescu și Teoctist au fost rezidite chiliile și paraclisul cu hramul Sfântului Prooroc Ilie. Din 1960 și până astăzi, bunul mers al mănăstirii a fost asigurat de preacuvioasele starețe Arsenia Opriș, Mihaela Grăj­deanu și Macaria Mavrodin. În anul 2000, după ce se desființează Casa de Pensii (1993), M. Viforâta trece de la Patriarhia Română în jurisdicția Arhiepiscopiei Târgoviștei.

Catapeteasmă din tei aurit

Biserica principală are două hramuri, unul închinat Nașterii Maicii Domnului și altul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Spre deosebire de alte așezări muntenești, interiorul, construit după rigorile creștinătății răsăritene (plan triconc, cu o navă principală, segmentată în două încăperi și în două abside colaterale cu turle pe naos și pronaos), este de dimensiuni modeste, poate și din această cauză aducând o căldură aparte. Toate construcțiile ansamblului (paraclisul,  biserica din cimitir, turnul-clopotniță) sunt decente ca mărime a construcțiilor. Câteva elemente diferențiază din nou acest așezământ de altele: catapeteasma din lemn de tei aurit, realizată în 1864, într-o combinație gotică și bizantină, realizată de renumitul sculptor român de origine germană Karl Stork și icoana făcătoare de minuni a Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Icoana,  o splendidă pictură venețiană îmbrăcată în argint aurit, reprezentându-l pe Sf. Gheorghe călare pe cal, omorând balaurul, este dăruită bisericii în anul 1631 de voievodul Leon Tomșa. Complexul mănăstiresc de la Viforâta conține și un muzeu, organizat în 1971, care are, printre altele, bogate colecții de icoane, cărți de cult și obiecte bisericești. Între ele se remarcă un epitaf brodat în mătase cu fir de aur, cusut pe pluș roșu, donat de Ana Rotth, o evreică din România, convertită la ortodoxism, veșminte preoțești din secolul al XIX-lea, candele din sec. al XVIII-lea, o cruce de sidef adusă din Țara Sfântă, paftale din sidef etc.

Maria Bogdan