Adama Sultan iulie 2020
update 8 Jul 2020

Risipa de hrană și foametea, un paradox acceptat

O singură planetă, două universuri paralele. Într-unul dintre ele privilegiații lumii trăiesc în huzur, în celălalt oamenii mor... de foame. În momentul de față 9,6% din populația Terrei trăiește în sărăcie extremă, iar estimările arătau în 2014 că există aproximativ 1,3 mld. oameni subnutriți. Cine ar putea uita vreodată imaginea copilului african muribund aflat doar la un metru de vulturul care îi aștepta sfârșitul? Te întrebi cum se poate întâmpla asta într-o societate modernă care are pretenția de a fi evoluat și de a-și proteja oamenii? Firește o să te gândești că de vină este natura, că în arșița africană nu poate rodi aproape nimic. Este un adevăr care ascunde în spatele lui un adevăr și mai grav. Interesul de a regândi sistemul de producere și de distribuire a hranei la nivel mondial nu are prioritate acum. Și probabil nici în următoarea jumătate de secol. Între timp foametea va bântui. Departe de universul în care abundența este regină. Departe de universul în care trăiești. Gândește-te la asta când vei vrea să arunci jumătate din mâncarea din farfurie. Despre cum am putea dizolva paradoxul acceptat al lumii moderne – risipa de hrană și foamete – am discutat cu secretarul științific al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești“, dl Aurel Badiu.

Ce înseamnă securitate alimentară

Problema securității alimentare este una destul de serioasă, mai ales în contextul creșterii demografice, al secătuirii pământului de resurse, al conflictelor politice și sociale care macină unele țări. Dar ce înseamnă securitate alimentară? Prezentată ad litteram de către dl Badiu, definiția, acceptată și asumată de către FAO ÎN 1996, spune că „securitatea alimentară înseamnă acces permanent fizic, social și economic al tuturor oamenilor la alimente suficiente, sigure, nutritive, astfel încât să le fie satisfăcute nevoile și preferințele alimentare și să le asigure o viață sănătoasă și activă. Securitatea alimentară prinde în definiția sa atât cantitatea de alimente, accesabilitatea la alimente, cât și utilizarea lor la nivel individual.“

La fel de stringentă ca și acum, în 1995 securitatea alimentară era o problemă care impunea luarea unor măsuri. Pe același model implementat în 1950 prin care s-a creat o piață comună a cărbunelui care să garanteze securitatea energetică, au apărut și s-au dezvoltat Politici Agricole Comune. Scopul acestui nou instrument era de a echilibra distribuția alimentelor din zonele de excedent și regiunile sărace în care exista o cerere foarte mare de hrană. În acest sens s-au desființat taxele vamale, s-au propus cote de producție, s-au stimulat producția agricolă și dezvoltarea spațiului rural. Și totuși securitatea alimentară nu a fost pe deplin asigurată.

Drept fundamental doar pentru unii

În secolul 21 există regiuni cu foamete endemică, și un miliard de oameni care nu au acces la hrană. Astfel, accesul la hrană pare să fi devenit un drept fundamental doar pentru unii. Condițiile pedoclimatice și modificările climatice sunt factori pe care nu îi putem controla, însă proasta gestiune a pieței mondiale, a resurselor de hrană și agricole trebuie să ne-o asumăm.

„La limită, un sistem agricol care are o variabilitate anuală destul de accentuată de 20-25% s-ar putea să aducă populația pe care o deservește în insecuritate alimentară. Statistica mondială privind producția agricolă nu variază foarte mult, dar este raportată la planetă. În realitate această variabilitate, determinată și de climă, se accentuează și poate să provoace insecuritate alimentară. Și atunci trebuie luate măsuri de politică agricolă ca cel puțin în zonele în care există acest pericol să fie redus impactul factorilor perturbatori. Practic, de asta au fost concepute și rezervele de stat, pentru a preîntâmpina variabilitatea inerentă a producției într-o anumită regiune“, spune secretarul științific ASAS. În spatele motivelor oficiale care stau la baza insecurității alimentare (sistemele de producere a alimentelor, resursele de apă, modificările climatice, reducerea biodiversității, proasta gestiune) există o altă parte de adevăr, cea a restricționării accesului social la hrană pe considerente politice. Un adevăr greu de acceptat și de puține ori adus în discuție.

Și totuși aruncăm la gunoi 100 milioane tone de alimente

Vorbeam despre huzurul în care trăim, o formulă care va părea poate prea opulentă, care va stârni voci ce vor spune că și în Uniunea Europeană sunt mulți săraci. Cu siguranță sunt. Și totuși datele statistice realizate în 2014 confirmă că există o abundență de alimente și o risipă importantă. Anual, la nivelul statelor membre Uniunii Europene se aruncă aproximativ 100 de milioane de tone de mâncare și dacă se va păstra acest ritm, potrivit Comisiei Europene, în doar cinci ani risipa va ajunge la 126 milioane de tone pe an. Într-un top al țărilor care gestionează prost această situație România păstrează și ea ritmul accelerat al risipei de alimente. În 2013 estimările arătau că în țara noastră anual se aruncă la gunoi aproximativ 1,85 milioane tone de hrană, un român aruncând la coșul de gunoi 97,5 kilograme de mâncare proaspătă anual.

Regândirea sistemului

Paradoxul oamenilor flămânzi și abundența lumii moderne ar putea dispărea prin regândirea sistemului global de producere a alimentelor şi al redistribuirii lor.

„Cea mai eficientă și performantă regiune a globului de producere a hranei este zona climatului temperat care are producție vegetală și animală din abundență. Unul dintre motivele pentru care în momentul de față Europa este invadată este și că aici accesul la hrană este relativ ușor. În momentul în care există un miliard de oameni care suferă de foame, dar pentru care, în mod evident, în alte regiuni se pot produce alimente, vorbim deja despre regândirea sistemului de redistribuire a hranei și de producere a ei.“ O soluție care teoretic poate fi implementată, dar care în practică, spune dl Badiu, nu are șanse de a se realiza. Cel puțin nu deocamdată pentru că în momentul de față nu reușim să ne înțelegem asupra unor lucruri elementare, există conflicte legate de cum să producem hrana și de cât de curată este. „În contextul acesta îmi este greu să cred că într-un interval de timp previzibil, respectiv targetul 2030- 2050, pământul va ajunge să producă hrană din abundență.“

Laura ZMARANDA