Pământ fără stăpân
Citeam deunăzi un articol al unui confrate în care erau evocate eforturile depuse de israelieni de-a lungul timpului pe unul dintre cele mai sărace tărâmuri de pe pământ pentru a-şi asigura existenţa.
Mi-am adus atunci aminte de starea agriculturii noastre de-acum câţiva ani, când se vorbea de câteva milioane de hectare de teren nelucrat. Apoi despre declaraţiile mai recente ale unor lideri referitoare la acelaşi aspect, din care reieşea faptul că „nu mai avem nicio palmă de pământ neluat în cultură“.
Mult neadevăr în spusele lor, ca să nu zic altfel. Bag seama că respectivii nu prea calcă pământurile ţării, se rezumă doar la ce văd din limuzine. Ce-i dincolo de verdele crud al unor culturi agricole bine lucrate, afişate precum o rochie de ultimă modă îmbrăcată peste desuuri rupte, nu mai ştiu.
Călcând „munţi şi văi“ mi-a fost dat să văd încă multe suprafeţe nelucrate, neîngrijite, lăsate la voia naturii. Parcele de arabil, altădată cultivate până la ultimul centimetru de către gospodari iubitori ai gliei străbune, sunt astăzi pline de vegetaţie de tot felul. Cele aproape cinci milioane de hectare de păşuni şi fâneţe sunt în bună măsură împădurite sau cu o vegetaţie ierboasă nespecifică păşunatului.
Se vede treaba că românii nu-și mai iubesc obârșiile. În vreme ce alţii fac agricultură „fără pământ şi fără apă“, multe dintre terenurile noastre au rămas ca fără stăpân, numai bune de luat pe trei parale de către cei care-le știu adevărata valoare.
Se spune că bogăţia cea mai mare a naturii este omul, pentru că el a îmbogăţit pământul şi nu invers. Numai că pe la noi mulți oameni uită că străbunii lor le-au lăsat moștenire cel mai de preţ mijloc de producție: PĂMÂNTUL.
Pământ şi apă. Două dintre bogăţiile cu care ne-a hărăzit Cel de Sus, pe care nu mai ştim sau nu mai vrem să le folosim pentru ce ni s-au dat. Poate cel mai fertil sol din această parte de lume, pentru care multe popoare şi-ar da viaţa precum străbunii noştri de-a lungul veacurilor, dacă nu ajunge sub betoane sau pietriş, rămâne în bună parte abandonat, omul uitând de datoria sfântă de a-l preţui şi îngriji.
Apa, esenţa vieţii, pe la noi nici ea nu se bucură de prea multă grijă. În vreme ce alţii desalinizează apa din mare pentru a iriga, noi o avem din belşug, dar o risipim iresponsabil, în timp ce tot regnul vegetal, pe alocuri şi cel animal, suferă de lipsa ei.
Aşadar, pe tărâmurile la care făceam referire la început apa se produce, nu se găseşte sau se extrage, făcând pământurile poate cele mai sărace din lume, cum nu se poate mai mănoase. Asta și pentru că oamenii aceia se gândesc la viitor visând numai la ceea ce poate aduce performanţă şi progres.
Cu un anumit prilej Shimon Peres, fostul președinte al Israelului, spunea: „Dacă visurile sunt mai multe decât realizările înseamnă că sunteţi încă tineri. Dacă este invers înseamnă că aţi îmbătrânit.“
Cred că merită să reflectăm asupra acestor cuvinte.
Ion Banu
