Mănăstirea zămislită din trunchi de stejar şi muşuroi de furnici

Doar o fâşie de pădure, reminiscenţă a Codrilor Vlăsiei, mă desparte de paradisul despre care am auzit de multe ori vorbindu-se, dar spre care nu pornisem niciodată. Casele cochete ale Brăneştiului, o comună aflată la mai puţin de 30 km de marele oraş gri, Bucureşti, se perindă rapid prin faţa ochilor mei. Însă întreaga fiinţă aşteaptă să zărească turlele mănăstirii Pasărea din satul cu acelaşi nume, un lăcaş sfânt căutat de multă lume.

Iată-mă aşadar trecând hotarul spre lumea monahilor într-o zi în care cerul seamănă cu o mare tulbure. În mijlocul norilor cenuşii de ploaie ce se prăvălesc grăbiţi spre pământ mănăstirea pare o aripă luminoasă de înger gata să fie frântă în palmele unor uriaşi scăpaţi din basme. Şi, totuşi, o să reziste şi acestui asalt furibund al norilor. Doar a înfruntat timpul scurs secol după secol.

La intrarea pe poarta mănăstirii, o arcadă albă din care se întinde spre cer crucea mântuirii, nu ai de ales: trebuie să te dezgoleşti de haina cernită a mireanului şi să îmbraci veştmântul luminos al credinţei. La asta te îndeamnă mirosul subtil de smirnă şi sfinţenia locului. Apoi poţi să păşeşti pe urmele celor care au înălţat din colb Mănăstirea Pasărea. Paginile în care este scrisă istoria timpului se răsfoiesc spre anul 1813, când arhimandritul Timotei, stareţ al mănăstirii Cernica, avea să clădească, la stăruinţele câtorva maici, un schit. Legenda spune că o pasăre a fost călăuza monahului. Purtat de rugăciune şi de cântecul înaripatei, paşii săi s-au afundat tot mai adânc în Codrii Vlăsiei, iar cântecul păsării nu s-a domolit până ce nu a fost descoperit locul predestinat. Şi-a oprit zborul pe ramurile unui stejar bătrân cu trunchiul cotropit de un muşuroi de furnici. A fost semnul că au ajuns. Călugărul s-a supus voinţei divine şi aşa s-a prefăcut din trunchi de stejar şi muşuroi de furnici mănăstirea de călugăriţe numită Pasărea. Codrul şi-a martirizat o parte dintre copaci pentru a se naşte într-o poiană o comunitate restrânsă a măicuţelor. 14 chilii au fost construite iniţial, dar an după an tot mai multe călugăriţe au căutat serenitatea care învăluia mănăstirea Pasărea. Şi, totuşi, soarta nu a fost mereu blândă. În 1838, bârnele bisericuţei de lemn ridicată de arhimandritul Timotei s-au frânt sub forţa unui cutremur. Însă finalul nu a fost decât începutul unei poveşti continuate de Sfântul Calinic care, în 1846, a clădit aici o biserică mai mare. A ridicat din „cenuşa“ fostului schit o soră geamănă pentru cealaltă mănăstire pe care a ctitorit-o, Cernica.

Fuiorul anilor şi-a continuat torsul, iar peste mănăstirea Pasărea au tot venit vremuri grele. Vitregiile şi nedreptăţile cotropitorilor s-au abătut asupra ei, dar de fiecare dată mănăstirea s-a ridicat deasupra lor ca într-un zbor de pasăre. Nimic nu i-a ştirbit din importanţă, nici chiar secularizarea sau ororile războiului. Ba, dimpotrivă. A fost un prilej de a dovedi că mănăstirea, deşi îşi poate pierde zestrea, nu îşi poate pierde puterea de a dărui alinare. Patriarhul Miron Cristea avea să înfiinţeze în 1921 la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război. Oare câte lacrimi au tulburat oglinda lacului ce înconjoară mănăstirea?

Misterioase sunt căile timpului dacă stai să te gândeşti că aceeaşi mănăstire, construită sub chipul unui schit acum 169 de ani, primeşte şi astăzi sufletele care vor să se adape în izvorul credinţei. Ce sentiment tulburător să ştii că imaginea ei, impregnată cândva pe retina celui recunoscut astăzi ca parte din alaiul sfinţilor, ţi se dezvăluie şi ţie! Cine vine aici nu trebuie să o privească doar cu ochii minţii. Pentru că, dincolo de statutul ei de monument istoric şi de stilul arhitectural care aminteşte de bisericile secolului al XVII-lea din Ţara Românească, este mai mult. Construită din cărămidă, îmbrăcată în veştmânt alb patinat de vremuri, biserica având hramul Sfânta Treime, împărţită clasic în altar, naos, pronaos şi pridvor, îşi înalţă spre cer cele trei turle. Privite cu ochii sufletului, acestea par o extensie nesfârşită a rugăciunilor rostite în şoaptă de miresele Domnului şi mirenii veniţi să se închine Creatorului. În pridvorul străjuit de coloane înalte te aşteaptă o uşă deschisă spre Providenţă şi o şansă de a te pierde în lumea serafimilor şi arhanghelilor. Prin cele trei firide înalte ale faţadei de la apus lumina pătrunde tainic spre pictura murală în stil neobizantin a lui Nicolae Polcovnicul. În imaginile trasate de penelul său, raiul şi iadul, lumina şi întunericul sunt în comuniune.

Copleşit de mesajele lor, sufletul smerit se închină Sfântului Altar. De deasupra, înconjurat de curcubeu, veghează Hristos. Are în mână globul pământesc. La Pasărea pământul şi cerul îşi grăiesc vorbe blânde. Florile, aproape cu miile, îngrijite cu atâta dăruire de măicuţe, te binecuvântează cu parfumul lor, verdele coniferelor de THUJA care străjuiesc aleile îţi reamintesc de culorile raiului, din ferestrele celor 67 de chilii strânse ca într-o îmbrăţişare în jurul bisericii îţi zâmbesc copilăresc muşcate. Te poţi plimba la nesfârşit prin curtea mănăstirii fără să încetezi a te minuna de curăţenia şi pacea profundă de aici. Lângă mănăstire, lacul născut din pârâul Pasărea freamătă molcom. În păpurişul şi stuful care-l îmbogăţesc se ascund tot felul de înaripate. Au găsit aici propriul colţ de rai. Dincolo de limba de apă peste care trece un ponton se întinde un câmp pe care tronează doi stejari seculari, ale căror trunchiuri cu greu le pot cuprinde trei oamenii. Sunt martorii tăcuţi ai istoriei mănăstirii Pasărea. În scoarţa unuia dintre ei este prinsă o icoană. „Cinstiţi cu rugăciuni icoana din acest copac binecuvântat ca Maica Domnului să vă ajute şi rugăciunea să vă fie de folos. Amin.“

Toată această armonie divină îţi umple sufletul şi te readuce la mănăstirea Pasărea.

A venit ceasul să las în urmă acest paradis. Norii au început să scuture o ploaie mocănească, rece. Poate că aşa păcatele omenirii vor mai fi spălate. Mănăstirea rămâne tăcută. Nu vrea să răspundă acestui gând al meu. Şi, totuşi, privind înapoi spre ea, sufletul înţelege promisiunea nerostită.

Laura ZMARANDA