Cetatea Câlnic, opt secole de la zidire

Din 2000 încoace, câteva zile pe an, vechile ziduri sunt luate cu asalt atât de locuitorii satului, cât şi de invitaţii veniţi de la sute sau mii de kilometri distanţă. Forfota de dincoace şi de dincolo de porţile sale pare a însufleţi vremuri de mult apuse. Căci, preţ de câteva zile, în dăngănit de clopote, în alămuri de fanfară, în sunet de orgă, se serbează existenţa de aproape opt secole a aşezării.

Câlnicul se află în sudul judeţului Alba, în partea de vest a Depresiunii Apoldului, într-o zonă colinară străbătută de valea pârâului Câlnic, afluent al râului Secaş. Este o aşezate de tip adunat, formată pe terasele inferioare ale pârâului omonim, numele acesteia fiind consemnat încă din anul 1269. Zona cea mai veche a vetrei locuite, Strada Principală, se desfăşoară pe malul stâng, constituind axa principală a satului. Pe vremuri, dacă malul stâng era locuit predominant de comunitatea săsească, pe malul drept, în zona mediană a localităţii, se află cetatea (fostă reşedinţă nobiliară), biserica evanghelică şi casa parohială. Pe acelaşi mal drept, la sud şi sud-vest de centru, s-a dezvoltat cartierul românesc, românii fiind prezenţi, se pare, încă din secolul al XVII-lea. În 1733 erau 22 de familii, ca la 1857 numărul acestora să fie mai mare ca al saşilor cu 200 de suflete. Pe Strada Principală se află şi cele mai vechi case de locuit precum şi primăria, construită în anii 1910-1911 în stil secession şi Şcoala Generală edificată în 1901 în stil eclectic. Însă, Cetatea Medievală reprezintă cel mai valoros edificiu istoric şi, totodată, marca distinctivă a aşezării. Datorită păstrării sale în bune condiţii în mijlocul unei localităţi purtând până azi amprenta tipică a coloniştilor germani stabiliţi în Transilvania, situl a fost înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO în 1999.

Hronicul cetăţii

Aşa cum poate fi observată astăzi, este construită din două rânduri de ziduri (incinte) cu traseu oval, dispuse cvasiconcentric şi întărite cu elemente de flancare: două turnuri şi un bastion. Poarta de intrare este apărată de un coridor fortificat sau barbacană. Centurile de ziduri protejează curtea interioară, inima cetăţii în care se află capela, fântâna şi turnul-locuinţă sau donjonul. Cel din urmă domină prin înălţimea şi masivitatea sa întregul complex. Câteva cămări, unele mai bine păstrate, altele mai ruinate, sunt incluse în incinta interioară. Ansamblul este construit în cea mai mare parte din piatră de carieră (calcar), înecată în mortar. Pe alocuri este folosită şi piatra de râu, iar în jurul multor deschideri (ferestre sau găuri de tragere) s-a utilizat cărămida. Suprafeţele neregulate, cu zidărie aparentă, alternează cu cele ce păstrează urme de tencuială din diferite epoci. Poarta de intrare, galeria de apărare ce încununează turnul porţii şi cadrele deschiderilor de la cămări sunt din lemn. Acoperişurile din ţiglă-solzi ce acoperă turnurile, barbacana, capela şi cămările aduc un plus de culoare ansamblului auster, dominat de nuanţele de gri ale zidăriei. Cândva înfloritoare, din ce în ce mai părăsită cu fiecare an trecut, văduvită de alaiul nobiliar, cetatea a murit încet. De multă vreme nu se mai aude fornăit nervos de cai, zăngănit de arme, strigăte de luptă ori şuier de săgeţi, dar nici muzici de bal, râsete cristaline de domniţe cochete sau clinchet de pocale. Liniştea, igrasia şi buruienile năpădesc pe nesimţite zidurile părăsite, devenind stăpânii fără sceptru şi sigiliu ai fostei reşedinţe nobiliare.

Donjonul muzeu

Pe parcursul secolului XX comunitatea săsească din Câlnic a cunoscut un regres numeric continuu din cauza războaielor, deportărilor şi emigraţiei. Un ultim val de emigraţie către spaţiul german a avut loc în anii imediat după 1989, fapt ce a lăsat edificiile ce ţin de biserica evanghelică (cetatea, casa parohială, biserica) fără utilizatori. Prin bunăvoinţa proprietarului – Episcopia Evanghelică CA din Sibiu – rolul de gazdă a evenimentelor a fost asumat de către Asociaţia Ars Transsilvanae România (1995), organizaţie aflată sub patronajul Institutului de Arheologie şi Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca. Programul de punere în valoare a complexului de la Câlnic cuprinde atât reutilizarea unor spaţii, cât şi organizarea de evenimente (simpozioane, concerte, expoziţii) care să crească interesul publicului pentru acesta. Astfel, turnul donjon a fost amenajat ca spaţiu muzeal, colecţiile de artă populară şi medievală fiind expuse pe două nivele. Colecţia muzeală cuprinde valoroase obiecte de artă, unele cu o vechime apreciabilă. Pivniţa adăposteşte o expoziţie referitoare la creşterea viţei-de-vie, impresionante pentru vizitatori fiind butoaiele de mare capacitate din stejar. Fântâna veche a cetăţii, ce avea un simplu olan de beton în loc de ghizd, a fost reamenajată. La fel, în biserica evanghelică sunt expuse lucrări de tapiţerie contemporană, aici având loc anual concerte de orgă susţinute de solişti de renume.

Sărbătoare medievală cu parfum de mici contemporani

De 15 ani încoace, însă, în preajma zilei de Înălţare au loc serbările cetăţii. Atunci câlnicenii prăznuiesc Hramul Bisericii Ortodoxe şi participă la parastasul Eroilor Neamului, purtând coroane şi jerbe de flori la Mormântul Eroilor. La rândul ei, primăria tipăreşte şi împrăştie gratuit un jurnal festiv dedicat sărbătorilor. Organizatorii pregătesc întâlniri cu cei care iubesc arta şi muzica, expunând colecţii de costume şi obiecte de artă populară, aranjând miniconcerte de muzică clasică. Sâmbăta, la orele prânzului, se pregătesc berbecuţi la proţap, peşte şi mici pe grătar şi se stropeşte totul cu vin şi bere din belşug. O fanfară tocmită din timp intonează pasaje de muzică medievală, iar seara se încheie cu un spectacol de sunet şi lumină în acorduri de muzică clasică. Când totul se termină, după miezul nopţii, până la un nou an liniştea va lua din nou în stăpânire împrejurimile.

Paul Rogojinaru