Biserica Sfântul Gheorghe de la Mogoşoaia

Trăind (şi murind) sub semnul adânc al credinţei creştine, marele domnitor Constantin Brâncoveanu n-a clădit întâi palate – locuri ale huzurului, leneviei şi îmbuibării trupeşti, ci biserici – sfinte lăcaşe ale rugăciunii, reculegerii şi înălţării spirituale. Nici nu apucase să îmbrace caftanul măririi şi să i se înmâneze domneasca pecete că deja ridicase două biserici, una la Potlogi, Dâmboviţa, şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti.

Cel care vine să viziteze Palatul Domnesc de la Mogoşoaia păşind agale, pedalând visător sau abia turând motorul maşinii pe aleea asfaltată ce duce spre porţi, nu se gândeşte că, acum 300 de ani, pentru a te îndrepta spre acelaşi loc, pe jos ori călare, trebuia să ai chemare de la Curte ori solie de adus domnitorului. Însă atunci, ca şi acum, musai trebuia să treci, cu închinăciune, pe lângă biserica Sfântul Gheorghe, aflată dincoace de zidurile înalte ale Palatului. Rânduită şi finisată în septembrie 1688, de peste trei secole aceasta slujeşte şi este slujită de oamenii locului, dând socoteală la Judecata de Apoi a veacului vecilor de nepieritoarea credinţă mărturisită şi întărită cu preţul vieţii de însuşi Brâncoveanu, ctitorul ei. Odinioară se numea „Sfântul Gheorghe din Pajişte“, denumire găsită în cuprinsul pisaniei, aflându-se astfel clar că biserica era aşezată la marginea satului. Dar cum comunitatea a tot sporit, iar satul şi-a tot lărgit marginile, a ajuns să fie înconjurată încet, încet, de facerile şi prefacerile oamenilor, găsindu-se azi în mijlocul localităţii. Acoperită cu şindrilă, cu un singur turnuleţ înălţat spre cerul îngerilor, biserica este aşezată pe un tăpşan verde, umbrită vara de pâlcuri de pomi înalţi. Construită sub formă de navă, zidurile exterioare îi sunt împărţite în două zone printr-un brâu rotunjit din cărămidă. La intrare, pridvorul deschis şi larg se sprijină pe opt coloane de formă rotundă, aşezate pe un zid scund. Prin cele câteva ferestre laterale lumina zilei mângâie blând chipurile sfinţilor încremeniţi pe ziduri ori feţele smerite ale enoriaşilor cu mâini împreunate, îngenunchiaţi în faţa icoanei Maicii Domnului. În latura de sud a curţii bisericii, îngropate în pământul reavăn, se află câteva cruci, unele masive, altele mai mărunte, aduse în anul 1906, având o valoare strict documentară. Popas al ciorilor ori rai al gâzelor ieşite să se încălzească la soarele primăvăratic, în faţa lor nu ard candele sau lumânări de ceară, căci nimeni nu-şi doarme somnul de veci sub piatra rece.

Din hronicul trecutelor vremuri

Din istoric reiese că, de-a lungul timpului, biserica a fost îngrijită de ctitori, de urmaşii lor, iar mai târziu de enoriaşii Parohiei Mogoşoaia. Familia Bibescu a reparat şi curăţat pictura şi catapeteasma în anul 1912. Clopotniţa a fost reparată 40 de ani mai târziu. Acoperişul a fost în întregime refăcut cu ajutorul enoriaşilor, al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi al Departamentului Cultelor, în 1954. În anul 1960 s-a introdus lumina electrică. După cutremurul din 1977, între anii 1978-1981, biserica a fost reparată şi consolidată, iar în anul 2001 i s-a refăcut acoperişul şi a fost racordată la o sursă de căldură. Azi, când mugurii stau să plesnească, „când Păresimi dau prin lunci“ („După melci“, de Ion Barbu) anunţând Învierea Domnului, biserica aşteaptă sutele de credincioşi să vină să ia lumină din lumina mereu vie a credinciosului ei ctitor, domnul şi sfântul Constantin Brâncoveanu.

Paul Rogojinaru