Lumea satului 750x100

update 29 Oct 2020

Pomicultura, între livezile de altădată şi mlădiţele viitorului

O veche zicală românească spune că în viaţă trebuie să săvârşeşti trei lucruri: să ridici o casă, să faci un copil şi să sădeşti un pom. De acest ultim aspect se ocupă cu preponderenţă şi profesionalism Mihail Coman, director general la Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti - Mărăcineni, judeţul Argeş. De la domnia sa vom afla ce a fost, ce este şi mai cu seamă ce ne dorim să fie pomicultura românească.

– Dle Coman, cunoaşteţi bine situaţia pomiculturii noastre aşa cum a fost ea. Ce patrimoniu pomicol aveam în urmă cu un sfert de secol?

– Acum 25 de ani erau peste 300.000 ha, aproape 350.000 ha coordonate dintr-un singur loc. Dar lucrul cel mai important era faptul că existau pepinierele pomicole şi plantaţiile-mamă în câteva centre, în funcţie de condiţiile climatice. În acea vreme, pro­ducţia de pomi fructiferi a României se ridica aproape de 12 milioane de pomi, fapt ce asigura un ritm de plantare şi de defrişare ce permitea menţinerea în plină producţie a plantaţiilor pomicole.

– Îmi aduc aminte cu nostalgie de frumuseţea primăverilor româneşti, când satele erau parcă potopite de nămeţi de floare. La fel şi de toamnele noastre, când merele cădeau cu foşnet în iarbă. Ce ne facem însă că, azi, românii au înţeles că în livadă te duci numai la cules?

– Condiţiile pedoclimatice favorizează o mare diversitate de specii. Astfel, noi studiem şi încercăm să dezvoltăm 25 de specii pomicole, un număr impresionant, după părerea mea. Totodată, existenţa unor tradiţionale bazine pomicole consacrate, existenţa unei baze de resurse genetice cu soiuri locale, cu portaltoi bine adaptaţi, toţi aceşti factori contribuie la succesul pomiculturii de la noi. În prezent avem în jur de 120.000 ha de pomi, dar, din păcate, 70% dintre acestea sunt în declin. Evident că sunt prezente în statistică, însă numai în mod birocratic, pentru că în teren nu au performanţă. Ritmul de plantări de altădată nu s-a mai menţinut, iar costurile unui hectar de livadă sunt destul de mari în ziua de astăzi, ţinând cont nu numai de materialul săditor, dar şi de combustibil, de lucrări de întreţinere, de irigare ş.a.m.d.

– Dle Coman, există în momentul de faţă un semnal că lucrurile încep să se îndrepte oarecum. Există un semn de însănătoşire. La el aş vrea să vă referiţi.

– Un punct tare al pomiculturii româneşti îl constituie existenţa unor staţiuni de cercetare performante sau cu potenţial în majoritatea bazinelor pomicole. Acestea nu trebuie nici privatizate în grabă, nici transformate în societăţi comerciale. Există, însă, şi probleme: plantaţii îmbătrânite cu ritmul redus de regenerare, lipsa unei strategii naţionale privind diversitatea pedoclimatică şi suprafaţa pomicolă în declin. La toate acestea se adaugă şi un grad redus de asociere, de exemplu faţă de sectorul legumicol, unde asocierea s-a mişcat mai repede. Urmează apoi lipsa şcolilor profesionale, a liceelor, a tehnicienilor, a muncitorilor calificaţi în domeniu, a altoitorilor, mecanizatorilor etc. Toate aceste lucruri au dus la importuri masive de fructe, multe dintre ele nefiscalizate. În ultimii ani există, însă, un proiect care se bazează pe fonduri europene privind dezvoltarea sectorului pomicol în România. Este un subprogram al PNDR. Are o finanţare de 50%, urmând ca statul român sau companiile care dezvoltă pomicultură să pună la rândul lor 50% din investiţii. Proiectul se desfăşoară în perioada 2014-2020, după modelul viticulturii, cu menţiunea că la viticultură a fost un program de reconversie şi atât, pe când programul pomicol este mai complex şi conţine patru mari puncte. În primul rând este vorba de creşterea suprafeţelor de plantaţii tinere, modernizarea fermelor pomicole existente şi valorificarea bazei genetice autohtone. Un alt punct finanţat va fi creşterea organizării pe filieră în vederea stabilizării veniturilor. Deci nu ne oprim numai la fruct, la fructul de consum proaspăt, ci se merge până la nivel de depozitare, la nivel de procesare sub diferite forme: uscat, gemuri, sucuri, dulceţuri etc. Ultimul punct este accesul micilor producători la serviciile de instruire, de specialitate, cu speranţa că staţiunile şi institutele de cercetări din bazine să aibă un rol important.

– Voiam să vă pun o întrebare legată de structura viitoarelor bazine pomicole, pentru că în momentul de faţă, aşa a fost tradiţia la români, noi avem într-un loc şi pruni, şi meri, şi peri şi tot ce se poate. Se va gândi cineva să structureze în funcţie de mediu, în funcţie de sol şi să creeze bazine specializate pe anumite specii?

– Aşa este! Ministerul Agriculturii, în pregătirea acestui subprogram, a lansat două mari proiecte, unul ţinând de tehnologia culturii şi calculul cheltuielilor acestor 25 de specii. Am lansat un ghid foarte apreciat. Acum lucrăm la zonarea pomiculturii, să vedem unde îşi găsesc bazinele aceste 25 de specii, pentru că nu vorbim de o singură specie, ca în cazul viticulturii. În structura de specii pomicole, pe care am gândit-o, ne-am bazat pe diminuarea speciilor care sunt acum dominante – e vorba de prun şi măr – şi pe extinderea speciilor cu nişă de piaţă de marketing. E vorba de nucifere şi încercăm să ocupăm 10% din suprafaţa nouă de 30.000 ha, în timp ce pe 8.000 ha vom creşte arbuşti fructiferi. La noi în institut vom avea ca structuri plantaţiile-mamă, care se vor duce apoi în înmulţire în toată ţara. Mai mult, printr-un proiect judeţean, cu înţelegerea pe care am găsit-o la Consiliul Judeţean Argeş, am reuşit să facem nişte module demonstrative, loturi demonstrative în principalele comune din sudul sau din nordul judeţului. Astfel, am plantat pomi în sud, de la sub 100 m altitudine până la 1.000 m altitudine, la Bilceşti şi pe dealul Mătăului. Iată, judeţul Argeş poate să devină un pilot pentru restul ţării în acest drum lung al replantării.

– Din păcate, ciclul de-a ajunge la maturitate al oricărui arbust sau al oricărui pom fructifer este unul destul de lung. De aceea vă întreb: când va ajunge sau va reajunge România o ţară a livezilor?

– Nu ştiu ce să spun, n-aş vrea să mă limitez la anul 2020, pentru că e un simplu program cel discutat mai înainte! Dacă începem această perioadă chiar şi pe 30.000 ha, în 8-10 ani România revine către 1,5-2 milioane tone de fructe. Asta ar însemna acoperirea consumului propriu şi ar asigura inclusiv exportul.

Gheorghe VERMAN