reclama youtube lumeasatuluitv

Ecuaţia fericirii s-a schimbat

Lumea în care aveam să trăiesc odată ce am învăţat să desluşesc alfabetul vieţii sociale a fost pentru mine poate cea mai minunată descoperire, dar, oricum, cea mai înfricoşătoare zonă fiindcă nu semăna mai deloc cu universul satului meu dintre spinările Văii Carasu.

Acolo, la Valea Seacă, am fost cu adevărat fericit.

Dincolo de orizont, oricare dintre punctele cardinale nu însemnau, în mintea mea de copil, apoi de adolescent, decât miraculoase promisiuni.

Dacă satul meu arăta într-un anume fel, cu oameni cinstiţi, harnici, gospodari pentru care Dumnezeu era Supremul, cum ar fi putut fi altfel altundeva?

Primele întrebări despre lume mi le-am pus în poiana lui Jianu, un alt fel de Iocan al lui Preda. Acolo unchiul Pascu, un om respectat şi, prin urmare ascultat, desluşea consătenilor politica internaţională.

Şi pentru el ca şi pentru ţăranii lui Marin Sorescu conta cine se află „în capul trebii“.

„Churchil“ ori „Clemenceanu“, cum traducea el în limba română numele a doi dintre cei mai importanţi oameni ai epocii, reprezentau şi ameninţare – „se pun ăştia pe noi“, zicea adesea –, dar şi speranţă, fiindcă, „vezi dumneata, Europa e aici, America ehe, hei!....“

Încercaţi apoi de marea trădare, când linia imaginară a separării binelui de rău ne-a lăsat întotdeauna „la răscruce de vânturi“, ei bine, atunci oamenii au simţit că – „vorba lui Năiţă Lucian al lui Dinu Săraru – mureau ultimii ţărani din satul atât de drag odinioară. Şi, odată cu ei, şi organica legătură, petrecută ca o taină între ei şi pământ.

Nu le-a mai trebuit. Tăvălugul colhozului le-a zdrobit mândria şi, esenţial, familia.

O economie altcândva prosperă era abandonată în numele vremurilor noi.

Ce s-a petrecut mai departe? Un dureros abandon de la firescul ce făcuse din România ţară respectată şi prosperă.

Au trecut anii, timpul nemilos i-a furat de lângă noi pe cei care-şi sacrificaseră totul pentru ţară şi generaţii betegite de rânduieli străine au încercat să rostogolească politica „precum porcul dovleacul“.

Sărăcia s-a instalat – culmea! – sub semnul prosperităţii democratice şi cei care-am rămas a trebuit să ne alfabetizăm la o şcoală în care oricum numai româneşte nu se gândeşte.

Tocmai pentru asta mă simt rătăcit printre semenii mei pe care încerc să-i înţeleg, numai că datele ecuaţiei fericirii s-au schimbat.

Statisticile sunt grăitoare. Am mai rămas acasă vreo 19 milioane de suflete. În ritmul mai mult decât alert al descreşterii populaţiei foarte curând vom rămâne 17 milioane. Dacă ieri piereau anual 330.000 de români în medie pe an, cifra bate acum către 600.000.

Livrăm într-o inconştienţă soră cu prostia, exportăm aşadar aur cenuşiu. 20.000 de medici doar în ultimii zece ani.

Cheltuim, şcolim şi risipim.

Şcoala românească nu-şi găseşte cadenţa.

La „anul şi ministrul“ e şi foarte dificil.

Oricum, în segmentul de populaţie 18-35 de ani, 18% „taie frunză la câini“.

Se vrea a munci puţin pe bani buni.

Cât despre nevoia de locuri de muncă, lucrurile sunt limpezi. Cel puţin 600.000 ar fi necesare în prezent. Şi, esenţial, revigorate activităţile economice ale statului.

Deşi realităţile prezentului nu pot să nu atragă atenţia.

Mai toţi dintre cei cu stare, cu succes, declară că dacă ar veni vorba n-ar mai cuteza s-o ia de la capăt.

Birocraţia, şpaga, impozitele descurajează.

Ba chiar sunt investitori români, iarăşi de succes, care doresc să-şi înstrăineze afacerile.

Concurenţa pe o piaţă haotică, bântuită de evaziune, e de nesuportat.

Statul, cât e, încearcă să ajute. Privirile sunt mereu aţintite către UE.

Numai că nimic nu e pe gratis.

Blufurile cooperării bancare internaţionale se văd şi, mai dureros, se simt.

Oamenii sunt dezorientaţi.

Împrumutul ca formă economică eficace în susţinerea investiţiilor se dovedeşte un instrument de tortură.

Vorbim una, impunem altceva.

Înţelegeţi acum mirarea mea?

Satul avea rosturile lui. Ce se promitea se făcea. Acest sat mai acătării, Europa, gâfâie. Ba, aş zice, trosneşte din toate încheieturile.

Cei din „capul trebii“ îşi dau cu presupusul.

Dar, vorba din bătrâni, „s-au cam pus pe noi!“

Pe ce mă bazez?

Pe cele câte v-am spus şi încă pe multe altele. Şi până-n primăvară mai e cale lungă!

Gheorghe VERMAN