reclama youtube lumeasatuluitv

Clopoţelul a sunat destul de... dogit

„O ţară tristă, plină de umor“. Bacovia. O observaţie pornită din mintea şi sufletul unui român aplecat de altfel către umbră mai abitir decât spre lumină. Mi-am adus aminte spusa poetului la acest nou început de drum spre punctele cardinale ale unui învăţământ aflat în derivă.

Clopoţelul a sunat de data aceasta parcă mai trist ca niciodată. Fiindcă, pătrunşi de fireasca emoţie a debutului, de bucuria revederii ori a unor noi cunoştinţe ce vor lega prietenii de neuitat, cu florile recu­noştinţei pentru dascălii ce vor îndemna pe tărâmul învăţăturii, desluşindu-le celor de-o şchioapă sensurile vieţii, ei bine, acest aşteptat moment al unui alt început a fost umbrit de poate cel mai trist şi mai de neimaginat eveniment. Şcoli cu porţi închise, mai cu seamă „la ţară“, şcoli care, ca şi anul ori anii trecuţi, stau să se prăbuşească, mobilier coborâtor din istorie şi, eventual, pentru peste 330.000 de prichindei absenţa tradiţionalului abecedar.

Ori a cărţilor trebuincioase oricărui început.

De tot hazul însă discursurile decidenţilor.

Ca în celebra butadă: „N-au pâine, să mănânce cozonac“.

Adică, s-a insistat, în derâdere aproape, e nevoie de altceva. De tabletă, de pildă.

Oricum, băgau de seamă politruci coborâţi pe pământ, vorba vine, dintr-o viaţă paralelă că „nu mai există copil astăzi care să nu aibă calculator ori telefon mobil“. „Vai de păcatele noastre!“, ar fi replicat bunica.

Mai sunt încă ele sate fără curent electric, darămi-te Internet.

Şi-apoi, când peste jumătate dintre întâmplătorii dascăli sunt de pripas, suplinitori adică, fără o minimă pregătire pedagogică, cine va apăsa tastele calculatoarelor spre ştiinţa celor novice? Dacă, să presupunem, acestea ar şi exista.

Adevărat, însă, satul, şcoala românească se cer racordate la epoca secolului al XXI-lea.

Eforturile materiale sunt însă considerabile şi, mai cu seamă, se cer acordate cu o minimă şi deloc de neglijat mişcare intelectuală.

Am experimentat o asemenea iniţiativă, în urmă cu câţiva ani, într-un sat moldovenesc. La Zăpodeni – Vaslui.

Pe acolo, Eminescu însuşi, revizor şcolar fiind, îşi purtase paşii observând nevoia de emancipare a unor oameni, gospodari de altfel şi cu teama Celui de Sus.

Am întâlnit deci la Zăpodeni un mic centru de vreo zece calculatoare, am introdus fireşte Internetul, dar fără entuziasmul unor tineri profesori şcoliţi „de-adevăratelea“ n-am fi putut duce iniţiativa până la capăt.

Acum la Zăpodeni tot satul ştie ce e un calculator, iar cei de-o şchioapă au ore zilnice de digitalizare.

Aşadar, s-ar putea! Trebuie însă acţiune, trebuie, cu adevărat, să-ţi pese. Or, România este, încă, aşa cum bine observa cineva, „ţara grâului unde oamenii trăiesc cu nostalgia pâinii“.

Apelez la statistici. În 1989 eram ţara unde nu existau neştiutori de carte. Astăzi se înregistrează oficial peste 250.000.

Abandonul şcolar e „la el acasă“.

Peste 100.000 de copii n-au călcat vreodată pragul unei şcoli.

350.000 de tineri n-au putut promova examenul de bacalaureat. Cum peste jumătate dintre dascălii care s-au prezentat la examenele de definitivat ori grade didactice n-au promovat testele impuse.

Mai bine de 80% dintre şcolile rurale nu au apă curentă şi nici grupuri sanitare satisfăcătoare. Nu sunt puţine deci unităţile de învăţământ care funcţionează fără avizele sanitare corespunzătoare.

În situaţia de faţă decidenţii se gândesc la soluţii de avarie.

S-au comasat şcoli, se intenţionează o a treia sesiune anuală de bacalaureat ori chiar posibilitatea intrării „pe uşa din dos“ în învăţământul superior prin „inventarea“ unei inacceptabile inovaţii.

A fi de altfel astăzi absolvent de facultate, de când cu „hei rupismul!“ din învăţământul privat, este egal cu a nu avea, în fapt, nicio pregătire.

Cât despre şcolile profesionale ori învăţământul postliceal tehnic, discuţia rămâne deschisă. Aşadar clopoţelul care a dat semnalul începutului de an şcolar 2014/2015 a sunat încă o dată destul de dogit. Să sperăm, totuşi, că pentru ultima oară.

Gheorghe VERMAN