reclama youtube lumeasatuluitv

Forţa progresului tehnologic stă în mâna cercetării

Curând vom intra în noul an agricol 2014-2015, pe care ni-l dorim din suflet altcumva, mai aproape de dorinţele noastre, de potenţialul pământului românesc. Interviu cu academicianul Cristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române, preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.

– Domnule Hera, ce concluzii putem trage în legătură cu anul agricol 2013-2014? Un an de la care am sperat foarte mult, însă ne-am confruntat cu schimbări climatice la care cred că nu se aşteptau nici specialiştii.

– După cum ştiţi, cam toţi anii agricoli sunt capricioşi. Numai că, în ultima perioadă, factorii extremi sunt din ce în ce mai greu de prevăzut şi mai ales de controlat, anul agricol actual caracterizându-se printr-o influenţă diversă şi intensă a acestora. Primăvara a pus probleme la început însă, pe parcurs, în urma ploilor căzute, culturile agricole s-au refăcut, mai ales cele de toamnă. Dar, la maturitate, la recoltare, în diferite zone ale ţării au căzut precipitaţii care le-au afectat calitatea. Aşadar, recolta de grâu, orz, secară a anului 2014 nu este una pe care am fi dorit-o.

– Ce este de făcut?

– Să luăm numai două exemple în ţara noastră – este vorba de factori limitativi în obţinerea unor producţii bune pe unitatea de suprafaţă –, apa şi elementele nutritive. Dacă până în ’90 sistemele de irigaţii erau amplasate pe 3.200.000 ha, acum acestea se întâlnesc pe suprafeţe nesemnificative, iar seceta domină acele regiuni care au şi deficit de apă.

Aşadar, o primă măsură ce se impune este amenajarea unor sisteme de irigaţii după concepţii noi. La dezvoltarea sistemelor de irigaţii se adaugă necesitatea lucrărilor conservative, folosind acele metode care să conducă la o pierdere cât mai redusă de apă şi o înmagazinare a unor cantităţi cât mai mari a acesteia. Apa şi lucrările solului sunt, aşadar, esenţiale, însă trebuie să vorbim şi de elementele nutritive – îngrăşămintele administrate pe unitatea de suprafaţă. La nivel mondial, cantitatea de îngrăşăminte produsă a crescut din anul 1961 – 32 mil. t., în 2001 – 140 mil. t., în 2010 ajungând la 170 milioane tone. Sunt ţări din UE care folosesc cantităţi mari de îngrăşăminte pe unitatea de suprafaţă. Dacă în anii ’80-’81 Olanda folosea cca. 800 kg de azot, fosfor, potasiu la hectar, Belgia, Irlanda, Elveţia, Luxemburg, Germania între 400-550 kg/ha, ca urmare a restricţiilor impuse de UE pentru reducerea nitraţilor din apa freatică şi pentru evitarea poluării au ajuns la 400 kg/ha Olanda şi între 350-

400 kg/ha în celelalte ţări amintite. Şi la ora actuală tendinţa este de scădere, pentru că există o rezervă extraordinar de mare în sol ca urmare a aplicării unor cantităţi mari de elemente nutritive. Se ştie că o recoltă de grâu, să zicem, de 5-6 t/ha (obţinută frecvent în ţările dezvoltate) foloseşte cca. 100-140 kg de azot, 50-60 kg de fosfor, 130-160 kg de potasiu la hectar, dar toate aceste elemente nutritive, folosite de plantă, sunt scoase din sol odată cu recolta. Iar solurile româneşti, care i-au uimit cu fertilitatea lor pe cei 1.300 participanţi la cel de-al VIII-lea Congres Mondial de Ştiinţă a Solului din 1964, pe măsură ce timpul trece, scad din punctul de vedere al fertilităţii, mai ales că în ultimii ani se aplică doar 20-30 kg de îngrăşământ s.a./ha în medie pe ţară. Majoritatea tere­nurilor arabile din România nu folosesc aproape deloc îngrăşăminte, excepţie făcând fermele performante.

Pe lângă aceşti factori, cercetarea ştiinţifică are un rol esenţial în crearea unor noi soiuri adaptate la condiţiile de schimbări climatice. Încă din 1927, când marele Gheorghe Ionescu-Şişeşti a înfiinţat Institutul de Cercetări Agronomice al României, unul dintre obiectivele esenţiale a fost crearea de soiuri adaptate la secetă şi la condiţii mai puţin favorabile de mediu. În aceşti 80 şi ceva de ani, în toate institutele de cercetări existente în România şi în staţiunile de cercetări agricole care se ocupă de genetica şi ameliorarea plantelor de cultură s-a dezvoltat o bază genetică extraordinară. La Fundulea există o bază genetică pentru cca. 80% din speciile de plante cultivate în România.

– Am constatat că soiurile româneşti dau rezultate bune chiar în condiţii mai vitrege. Numai că mulţi fermieri reclamă lipsa de sămânţă, pentru că staţiunilor de cercetări li s-au diminuat suprafeţele şi trebuie să importăm sămânţa, nu întotdeauna adaptată nouă şi cu mult mai scumpă.

– Această diminuare nu se întâmplă de azi. Încă din 2001, când am fost ales preşedintele ASAS, aceasta era cea mai mare problemă. Timp de 8 ani, cât am ocupat această funcţie, cu tot efortul depus nu am reuşit să opresc această preluare a terenurilor, pentru a se menţine măcar suprafeţe strict necesare. Era firesc a se restitui drepturile de proprietate dar, din nefericire, au fost preluate multe suprafeţe care erau absolut necesare cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice.

– Deşertificare, ariditate, spectrul crizei alimentare. Sunt acestea probleme îngrijorătoare?

– Aţi ridicat o problemă foarte importantă. Din cele 7,3 miliarde de suflete existente pe Terra, un miliard trei sute sunt subnutriţi. La noi există probleme deosebite determinate de aceste schimbări climatice globale. Avem secetă frecventă pe o suprafaţă de 17.300.000 ha, exces periodic de apă (ca urmare a ploilor torenţiale) pe 3.781.000 ha, iar eroziunea solului se produce pe 6.300.000 hectare. Eroziunea solurilor şi diminuarea fertilităţii lor creează mari probleme. În momentul de faţă, asigurarea cu azot şi fosfor este slabă, pe 5.100.000 ha, respectiv 6.330.000 hectare. În acest context, problema pădurilor este extraordinar de importantă. Ruinarea pădurilor ar însemna ruina agriculturii, iar ruina agriculturii ar însemna ruina civilizaţiei.

– A fost o vreme când se discuta mult pe tema plantelor modificate genetic. Care este părerea dumneavoastră şi „cum mai bate vântul“?

– Despre plantele modificate genetic se discută, la nivel mondial, de 10-15 ani. Statele avansate au pus deja în practică aceste culturi, SUA ajungând în prezent să cultive aproape întreaga suprafaţă cu soia modificată genetic, bumbac pe 100% din suprafaţă şi iau amploare hibrizii de porumb care au diferite gene de rezistenţă la diferite caracteristici specifice fie climatului, fie bolilor şi dăunătorilor. Este o problemă mult şi de mult discutată, mai ales în contextul Uniunii Europene. De zece ani se discută în Comisia Europeană şi de-abia acum s-a convenit ca fiecare ţară să-şi stabilească priorităţile în legătură cu aceste culturi modificate genetic. În UE se importă anual din SUA, Brazilia şi Argentina cca. 30-40 milioane de soia, şroturi de soia folosite în hrana animalelor. Nu pot înţelege de ce România importă şroturi de soia modificată genetic, dar nu poate cultiva această plantă care conferă pentru producători o serie întreagă de avantaje. În anii precedenţi, înainte de intrarea în UE (2007), noi cultivam 300-400.000 ha soia, asigurând necesarul de proteină vegetală pentru creşte­rea animalelor, având disponibilităţi şi pentru export. Acum, ca şi celelalte ţări din UE, importăm această plantă. S-au făcut multe experienţe, studii referitoare la soia modificată genetic, dar s-au dat publicităţii numai avantajele. Nu există niciun articol în literatura de specialitate care să arate efectele negative ale folosirii acestei plante. Sigur, există opoziţii de la diferite organisme nonguvernamentale dar, atâta timp cât nu sunt publicate rezultate care să conducă la inter­zicerea ei, consider că este un abuz faptul că n-o putem cultiva.

Gheorghe VERMAN

Articole înrudite