Articole revista 16 Septembrie 2014, 16:06

Testamentul lui Spiru Haret: „Răspunderea şcolii, formarea de buni cetăţeni“

Scris de

Statul – preocupat de lărgirea bazei de impozitare, nu a bazei de cunoaştere

Efectele reformelor au fost accentuate de finanţarea învăţământului şi a cercetării ştiinţifice cu 3,6% şi respectiv 0,18% din PIB, cu mult sub 6% respectiv 3% (1% fonduri publice) asumate prin lege (!?), care au determinat şi determină proasta salarizare şi lipsa cadrelor didactice şi a cercetătorilor, creşterea abandonului şcolar, apariţia analfabeţilor (245.400 persoane la recensământul din 2011), mai accentuate în mediul rural, a şomajului în general şi în rândul tineretului în mod special, care reprezintă tot atâtea obiective de soluţionat pentru Europa 2020 şi implicit pentru România.

Deşi au apărut unele licee de prestigiu pe plan local, elevii câştigă premii la olimpiadele internaţionale, mulţi preferând continuarea studiilor în străinătate. La rândul lor, universităţile sunt încă departe în topul mondial, deşi au „produs“ şi au capacitatea, încă, să producă studenţi de excepţie, dar majoritar pentru piaţa muncii europene şi nu numai. Este prea puţin ca să poată fi stopat pericolul apariţiei şi dezvoltării lumpenproletariatului şi convulsiilor sociale, precum şi cucerirea puterii în statul de drept prin manipularea electoratului şi fraudarea alegerilor.

Învăţământul de până în 1989, cu toate neajunsurile sale, a dezvoltat interesul pentru instruire, pentru „patalama“. Pseudoreformele postdecembriste, după ce au renunţat, au revenit la şcoala de la 6 ani şi la cele 8 clase, iar acum prevăd revenirea la şcolile profesionale şi probabil la liceele de specialitate. A rămas, cum am mai scris, „bâlbâita“ clasă a IX-a, dacă să facă parte din învăţământul gimnazial sau liceal, deşi mă aşteptam şi mai aştept introducerea liceului obligatoriu şi gratuit până la vârsta de 18 ani - vârsta maturităţii.

Până şi „învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi“, care pentru unii însemna o dată în vară, o dată în toamnă şi o dată la reexaminare, a fost transformat în „credite transferabile“, probabil pentru a răspunde imperativului noii „epoci“ mercantiliste pe care o trăim: bani, bani şi iar bani.

Reformele de la început de secol XXI sunt în contradicţie cu cerinţele şi evoluţia tehnologiilor, dar mai ales cu evoluţia societăţii umane, ale cărei scopuri sunt bunăstarea, eliberarea de muncă fizică şi creşterea timpului liber per se.

Apoi, perioada de instruire trebuie corelată cu creşterea volumului de informaţii şi cu normele OIM privind limita minimă a dreptului la muncă, deocamdată de la 16 ani. Chiar dacă derogatoriu este admisă de la 15 ani, aceasta a fost stabilită în secolul trecut şi fără a avea în vedere că vârsta de pensionare a crescut la 65 de ani.

La rândul lor, sindicatele nu şi-au reevaluat poziţia şi rolul în societate în lupta cu interesele capitalului financiar şi retragerea statului din economie, iar societatea civilă a revenit treptat la starea anterioară anului 1989.

Situaţia nu este mai roză nici în învăţământul universitar. Deşi după 1989 a avut loc o dezvoltare cantitativă prin apariţia de noi facultăţi (secţii) în cadrul universităţilor existente şi apariţia celor particulare, acestea s-au dezvoltat fără un orizont definit, au produs şomeri cu „carte“, deşi au fost numeroase dezbateri sub genericul „Învăţământul românesc, încotro“? Cui prodest procesul de analfabetizare şi „dezarmare“ a societăţii civile prin eliminarea obligativităţii armatei, lipsa locurilor de muncă, şomajul, datoriile „suverane“? Cine doreşte ca mămăliga să explodeze din nou?

Obiectivele educaţiei şi cercetării, Europa 2020

Strategia Europa 2020 prevede o creştere economică inteligentă, sustenabilă şi favorabilă incluziunii, având ca obiectiv esenţial, pentru câştigarea competiţiei cu celelalte naţiuni, tocmai educaţia, competenţa şi învăţarea pe tot parcursul vieţii, alături de cercetare şi inovare.

Rata abandonului şcolar timpuriu trebuie redusă sub 10% (groaznic pentru ţări declarate cu economii performante), iar 40% din generaţia tânără cuprinsă între 24 şi 49 de ani ar trebui să aibă studii superioare (la noi este de 14,4%). Se alocă fonduri distincte pentru combaterea şomajului în rândul tineretului cuprins între 20 şi 25 de ani, precum şi cercetării şi inovării. Măsurile sunt însă postfactum şi punctuale, iar sumele se încadrează în limita bugetului UE format din cota de 1% din PIB-ul ţărilor membre. Nu se spune cum s-a ajuns aici. Chiar dacă România urmează să primească, statistic, mai mulţi bani decât contribuţia sa, sumele necesare educaţiei trebuie acoperite din bugetul României.

Cum va rezolva România aceste deziderate, când 50.000 de liceeni, an de an, devin şomeri? Înfiinţând şcoli profesionale pentru a lucra în întreprinderi cu salarii sub media europeană şi/sau desfiinţând şcolile din mediul rural pentru a paşte vaca pe imaş sau marginea şanţului? De aceea anul 2014 are o semnificaţie aparte. Absolvenţii universităţilor reprezintă prima promoţie născută, crescută şi educată după 1989, la care se adaugă cei activi şi apţi născuţi în perioada 1949-1955 şi după, până la pensionare, mai puţin cei plecaţi din ţară sau dintre noi (tot a fost un subiect cu această temă).

Speranţa moare ultima

Deşi suntem efemeri, trebuie să valorificăm, din fiecare din noi, dramul de spor de cunoaştere şi experienţa pe care le putem lăsa generaţiilor viitoare întru îmbogăţirea patrimoniului cunoaşterii. Educaţia şi „cercetarea nu sunt un lux“, ci o necesitate. „O naţiune care nu contează în lumea ştiinţei devine o naţiune dependentă intelectual şi cultural. Ştiinţa nu este un rezervor de cunoştinţe oarecare din care extragem când şi cât avem nevoie. Ştiinţa se produce.“ (Bertrand Hervieu - fost preşedinte INRA, Franţa)

Cunoştinţele şi experienţa nu mai pot fi numai moştenite, ci din ce în ce mai mult se învaţă. Se învaţă, dar cu bani mulţi şi greu de obţinut într-o lume mercantilă în care toţi vor să câştige, de multe ori nu numai facil dar şi prin fraudare în detrimentul societăţii.

Indiferent de constrângerile financiare, educaţia şi cercetarea trebuie să devină prioritare în bugetul de stat şi nu numai în strategii. Altfel nu vom avea cine să circule pe obsedantele autostrăzi. Se impune adoptarea unei legi speciale pentru alocarea cotei de 16% reprezentând impozitul pe salarii la care să se adauge o cotă suportată de operatorii economici care să asigure finanţarea cheltuielilor cu educaţia cu 6% şi a cercetării cu 1% din fonduri publice (PIB).

De asemenea, acordarea de facilităţi de deductibilitate a cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, a cheltuielilor cu cercetarea realizate şi aplicate în România, din impozitul pe profit datorat. Rămân şi propunerile transmise MFP şi publicate în Lumea satului nr. 16/2013 şi nr. 5/2014 privind reducerea TVA de la 24 la 19% care ar aduce încasări suplimentare la buget de 5,5 mild. lei/an.

Îmi pun speranţa să avem capacitatea de a surmonta greutăţile prin aplicarea a priori „mintea românului cea de pe urmă“, ţinând cont de adevărurile exprimate de savantul Albert Einstein: „Dacă experimentele nu se potrivesc cu teoria, schimbă experimentele“, dar şi că „nu putem rezolva problemele folosind acelaşi tip de gândire cu care au fost create“.

Să ne urăm succes în demersul de a deveni, în primul rând, buni cetăţeni, români, europeni şi nu numai!

Mircea TOMA


Vizualizari 2460
Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Copyrights © Lumea Satului

Redacţia:

Str. Moineşti nr. 12, Bl. 204, Sc. A, Ap. 4, sector 6, Bucureşti.
Pentru corespondenţă: OP 16, CP 39.
Tel/fax.: 021.311.37.11;
ISSN 1841-5148

Marketing, abonamente, difuzare
Tel: 031.410.07.45
- Nicusor Oprea Banu – 0752.150.146, 0722.271.338;

Compartiment financiar
– dr. Niculae Simion – 0741.217.627

Editura: ALT PRESS TOUR Bucureşti