Veta BIRIŞ „Doamna moţilor“, Comandorul folclorului românesc

Veta Biriş a cucerit inimile ascultătorilor cu melodiile sale de istorie, neam, glie, devotament, dragoste de ţară. „Cântecul Iancului“ i-a adus notorietatea în toate locurile unde trăiesc români şi de atunci, de când avea 17 ani, şi până azi, când a împlinit 65 de ani, n-a mai părăsit succesul. S-a născut în Veseuş şi locuieşte, de când s-a căsătorit, într-un alt sat component al Jidveiului, Căpâlna de Jos, situat pe Târnava Mică, care şi-a căpătat faima prin Fetele de la Căpâlna şi, bineînţeles, prin Veta Biriş. Cariera, în afară de preţuirea publicului, i-a fost confirmată prin numeroase distincţii, printre care Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, categoria D – Arta Spectacolului, în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului, conferit în 2004, şi locul I la „10 pentru România“. De fapt, niciun trofeu nu-i mai valoros decât Veta Biriş însăşi, cu repertoriul său inconfundabil.

– În 1967 aţi debutat în cadrul concursului „Dialoguri la distanţă“. În 1974 aţi câştigat marele trofeu la „Floarea din grădină“. De atunci n-aţi mai părăsit scena.

– Şi nici nu m-aş pricepe să vă spun cum au trecut 47 de ani de cântec! Dar sunt mulţumită că lucrurile s-au întâmplat astfel, că am putut duce comorile folclorice de pe Târnava în toată ţara şi peste tot în lume unde am fost chemată să cânt.

– De unde vine Veta Biriş?

– Dintr-o familie de ţărani care m-a educat în credinţa şi tradiţia neamului meu. Într-un loc unde trăiau laolaltă români, saşi, unguri şi ţigani şi nu ştiu să fi simţit altceva decât armonie între noi. Dumnezeu a binecuvântat casa părinţilor mei cu şapte copii. La 13 ani trebuia să mă trezesc cu noaptea-n cap, să pun desagii pe umăr, să iau ulciorul în mână şi să merg cu tata şi cu mama la sapă, la 6-7 km de sat. Şi asta nu o zi, nu două zile, ci de primăvara şi până toamna...

– Poate şi din cauza aceasta transpuneţi mai bine în cântec spiritul ruralului, fiindcă aţi cunoscut munca şi neamul de-acolo, de la rădăcină. Aş dori însă să vă întreb altceva: care este povestea cântecului patriotic, istoric, cel care v-a făcut unică între interpreţii de muzică populară?

– Tata a fost în al Doilea Război Mondial. Îmi povestea despre trenul mărfar cu care se întorceau soldaţii de pe front, cum oprea în gări, unde-i aşteptau soţiile, părinţii, fraţii. Şi ei intonau: „Ne-ntoarcem iar biruitori/Ostaşii din batalionul doi/Dar nu ne mai întoarcem toţi/ Avem răniţi, avem şi morţi/În Munţii Tatra au căzut/Că Dumnezeu aşa a vrut“... Eu am numit piesa chiar aşa, „Cântec de la tata“. De fiecare dată când îşi amintea de război ne cânta altceva. De la el am învăţat şi baladele moţilor, şi cele despre „Crăişorul Munţilor“, eroul nostru naţional, Avram Iancu. Le-am interpretat chiar de la început, dar pe scenele satelor noastre. Ele au fost interzise o perioadă, până când le-a auzit Adrian Păunescu şi le-a scos la lumină. Sunt prima cântăreaţă din România care a adus acest repertoriu istoric în atenţia marelui public. Nici cu Cenaclul Flacăra, nici altădată, nici măcar acum, oamenii nu pot disocia numele meu de „Cântecul Iancului“, „Sus, sus, sus la munte, sus“, „Aşa-i românul“, „Noi suntem români“, „Hai să-ntindem hora mare“, „Doamne, ocroteşte-i pe români“, „Tu, Ardeal“ etc. Vor necontenit să audă aceste piese.

– Ce-ar fi fost dacă nu era cântecul patriotic?

– Nu ştiu. Bine, eu am în repertoriu şi balade, doine, învârtite, haţegane, purtate, cântece de petrecere, dar cred că a fost norocul meu de a ajunge să fiu cunoscută foarte repede cu un gen muzical care nu se mai auzise până la mine şi care a pătruns imediat la sufletul oamenilor. Cu acest cântec şi eu sunt mai bogată în viaţă şi în suflet!

– Spre deosebire de alţi solişti, n-aveţi CD-uri foarte multe. Melodiile sunt culese ori aveţi şi piese lucrate de dvs.?

– În afară de „Tu, Ardeal“, pe versuri de Adrian Păunescu, şi „Pe câmpia libertăţii“, scrisă de Lucian Avramescu, toate piesele sunt culese din satul meu, din zona Târnavelor, din Alba, de la moţii mei. Zona este atât de densă în tradiţii, are atâta folclor, atâtea şi atâtea izvoare de autenticitate, că e şi păcat să improvizezi altceva. Da, nu am foarte multe materiale şi nici nu m-am zbătut în acest sens; cântecele pe care le am sunt atât de cunoscute, atât de solicitate, valoroase, dacă mi-e permis, iar valoarea este dată de faptul că oamenii doresc să le audă, încât să-mi dea Dumnezeu putere să interpretez ce am!

– E vreun loc anume din ţară în care oamenii, ascultându-vă, reverberează într-un fel mai special, astfel încât să iubiţi mai mult acel loc?

– Mi-e greu să vă spun. Aproape în fiecare loc în care merg trăiesc emoţii intense. Deunăzi, am fost la Târgu-Mureş... Toţi aveau steagul românesc în mână, stăteau în genunchi, îmi sărutau tricolorul de la brâu, lăcrimau, cântau, ovaţionau. Era în sală un fior pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Sau când merg la Ţebea, e o mare de oameni care freamătă, parcă e acolo însuşi Crăişorul nostru. Am fost la Slobozia şi nu mi-aş fi închipuit cum poate reacţiona o mână de oameni. Ştiau toate melodiile mele, le-am cântat împreună. Unde-s români şi se simte româneşte succesul e garantat şi emoţia pe măsură.

– Apropo de succes, cum l-aţi purtat fără să vă copleşească?

– N-am ştiut că-l am! Mi-a trebuit multă vreme să mă convingă cineva că-i vorba despre aşa ceva. Doamna Mărioara Murărescu îmi spunea că am glas de aur şi eu îmi închipuiam că spune vorbele doar ca să mă încurajeze. Cu timpul, reacţia spectatorilor, aceeaşi şi azi, m-a făcut să conştientizez totul. De fapt, pentru un interpret nimic nu este mai preţios decât atunci când publicul stă în picioare, cântă, aplaudă, lăcrimează, te cheamă iar şi iar la rampă.

– Îmi place ideea că locuiţi la sat. Şi nu într-unul oarecare, ci în comuna natală, în Alba dvs. V-aţi fi văzut în altă parte?

– Oho, să vă spun ce suferinţă am avut când m-am lansat! Numai eu veneam de la ţară, toată lumea era de la oraş... Dar acum sunt bucuroasă că am avut minte să nu-mi părăsesc locul, toţi avem câte un loc sfânt, iar al meu acesta este. Satul meu mă face fericită, mă face să mă bucur de viaţă, de familie, de nepoţi, de grădina mea, fiindcă chiar şi acum eu lucrez în gospodărie fiindcă vreau şi-mi place, fac tot ceea ce se cuvine, am o casă chivernisită, o curte cu de toate.

– Cum vă privesc oamenii din sat când ştiu că o au lângă ei pe „doamna moţilor“?

– Ca pe un om normal. Şi eu sunt un om normal. La noi s-a păstrat respectul. Dacă eu ies pe drum şi întâlnesc un om mai în vârstă îl salut, nu aştept să se întâmple invers. De sărbători, de Paşi, de Crăciun, noi păstrăm tradiţia, toată lumea vine la mine, eu sunt aceeaşi dintotdeauna. Dar ei sunt foarte mândri atunci când spun că-s din acelaşi sat cu mine! Iar eu sunt la fel de mândră de ei toţi!

Maria Bogdan