reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Nov 2019

O ţară a fainoşagului şi a lui „pară mălăiaţă“

Ardelenii au, orice s-ar spune, obiceiurile lor. Între acestea, nevoia de a mânca întotdeauna bine şi, mai cu seamă, gustos. Aşa au descoperit, între alte condimente, fainoşagul. E un fel de minune culinară ce se adaugă la toate cele. Aşa au ajuns ei să constate că secretul vieţii de fiecare zi, fie că taie slană, cârnaţi ori pateu, e sporit de amestecătura aceea de buruieni bine mirositoare – fainoşagul. Aşadar, ce e mai de preţ, ce e mai fain e fainoşagul.

De aici şi anecdota. Dumnezeu, când a clădit lumea, a aromat-o, a binecuvântat-o cu fainoşag.

Într-o reclamă, după mine, reuşită, doi şugubeţi ardeleni admiră România cu toate frumuseţile şi bunătăţile ei, conchizând că în ceea ce ne priveşte Cel de Sus n-a fost zgârcit cu miraculoasa minune când a construit rotundul acesta ca o pâine, adică ţinuturile ce împrejmuiesc Carpaţii până la Marea cea Mare.

Ei bine, iubesc legenda şi-mi place să iau seama la semne care atestă, spusa Papei Paul al II-lea, cum că avem norocul să locuim tărâmul sfânt.

Dar, contemporan cu lumea nouă fiind, nu pot să nu observ astăzi şi ceea ce Sfântul n-a rotunjit după propria-i dărnicie.

După zisa celor două personaje din amintita reclamă, încep cu pădurile.

Păi, ziceţi dumneavoastră, ce e mai dumnezeiesc, mai miraculos decât oceanul de clorofilă ce ne dăruieşte însăşi viaţa?

„Împărat slăvit e codrul“, scria Poetul nepereche.

Şi românii au creat chiar o civilizaţie a lemnului.

Cel mai supus şi mai cald prieten ce ne însoţeşte de la sosirea noastră pe plaiurile Mioriţei şi până la petrecerea către veşnicie. Ei bine, dar, spun statisticile, a fost odată ca niciodată.

Satrapi de ocazie au pus mâna pe topoare şi peste o treime din codrul românesc a luat calea bejeniei. Fainoşagul sfânt n-a putut apăra pădurea.

În Apuseni, zice aceeaşi statistică, se taie într-o singură zi cât i-ar trebui unei obşti întregi într-un întreg an.

Din Suceava, alt exemplu, pleacă anual un tren cu 50 tone, lung din Bucovina şi până la malurile mării.

Beneficiarii? Cei care îndeobşte au învăţat să-şi preţuiască viaţa. În Austria, în Germania defrişarea e interzisă. Un pom uscat trebuie musai înlocuit de zece puieţi tineri şi zdraveni.

Coborâm din munte către Subcarpaţi, fala livezilor româneşti altcândva.

Peste 150-180.000 ha au devenit vreascuri, ţara aromelor deve­nind degrabă pustiul nepăsării şi, de ce nu, prostiei noastre.

De-o palmă fiind, mă căţăram în pomii din Valea Seacă, mândru totdeauna şi ameţit de bucuria culorilor şi aromelor mai cu seamă din vară până-n toamnă. Câţi copii, întreb, vor mai putea încerca astăzi aventurile frumoasei mele copilării?

Urmez îndemnul îndrăgostiţilor de fainoşag şi cobor în câmpie.

Graba strică treaba, a băgat de seamă românul.

Vor curge lapte şi miere în 2014. Sigur, cu nădejdea la Cel de Sus.

N-a fost să fie. De-altminteri, de vreo două decenii tot nu reuşim „să prindem bătuta“, vorba olteanului.

Pământ bun ar fi, oameni cu judecată aşijderi, numai că la numărătoare nu ne iese.

7.500 kg de grâu la hectar media Franţei, pe undeva pe la 2.700-3.000 kg media la noi.

Condiţii esenţial egale – numai socoteli eronate.

Acum vindem. Peste o treime din ogoare e proprietatea altcuiva acum. Şi culmea, ăstora le iese!

Ce culegem risipim degrabă. N-avem silozuri.

Îmi aduc aminte ca acum, că veni vorba, cum prin '90 prinţi cu guler mai înalt sau mai pe gât, dar guler, luau la refec agricultura cum că nu e ce ne trebuie.

Irigaţiile – „o condamnabilă risipă de energie“, cercetarea ştiinţifică – „un loc unde nu se întâmplă nimic“, serele – „o pacoste“ etc., etc.

Şi astăzi amuşim în pieţe „fructele mâniei“, o negustorie şi păguboasă, şi amară.

Încercăm, facem ce facem, dar carul românesc, tras încă de boi în multe locuri, se încăpăţânează să rămână înţepenit, chiar dacă pe ici, pe colo florile speranţei mai dau să îmbobocească.

Ce-am greşit? Fainoşagul prietenilor mei ardeleni vine de la Dumnezeu şi abia de băgasem de seamă că Cel de Sus iubeşte de mult aceste locuri.

Aflu însă că nu chiar acelaşi lucru se întâmplă cu oamenii.

Eram 23 de milioane în '90.

Mai zăbovim prin aceste locuri vreo 20 de milioane în 2014.

În 2020, zic futurologii, vom rămâne cam 17,5 milioane.

În 2060, sub 15 milioane de români.

Aşa că, iarăşi spusa de pe la noi, „Bună ţară, rea tocmeală“.

Am uitat să mai scriem, suntem bolnavi, căutăm perpetuu scăparea unde om vedea cu ochii.

Se vede treaba că fainoşagul nu mai ajută. Nu ne mai ajută.

Fiindcă, nu-i aşa? Dumnezeu îţi dă, în traistă nu-ţi bagă.

Şi mai apoi. Cât ţin minunile la noi? Doar gâlceava e eternă. Şi lăcomia. Şi mâna întinsă la ziua de mâine. Numai că pentru a construi ceva trebuie jertfă. Şi noi am uitat chiar că România mai există. Suntem un fel de români cu ziua. O ţară a fainoşagului şi a lui „pară mălăiaţă“.

Gheorghe VERMAN