reclama youtube lumeasatuluitv
update 22 Nov 2019

Nemulţumirea unui primar

Moldoviţa este una dintre cele mai întinse comune din judeţul Suceava, cu o suprafaţă de 24.924 ha, cea mai pare parte fiind teren împădurit sau cu vegetaţie forestieră (19.922 ha). Resursele naturale şi potenţialul turistic (plasarea localităţii pe ruta mănăstirilor – patrimoniu UNESCO din nordul Moldovei) nu sunt pe măsură ori corect exploatate, astfel încât cei 5.242 de locuitori trăiesc din creşterea animalelor şi, din ce în ce mai puţin, din munca la pădure. Primarul Traian Ilieşi, aflat la al doilea mandat, el însuşi întâi de toate fermier, ne explică de ce am introdus termenul „corect“ referindu-ne la resursele naturale şi de ce ocupaţia de bază, exploatarea lemnului, nu mai este predominantă pentru localnici.

– Domnule primar Ilieşi, să le spunem cititorilor că purtăm discuţia nu la sediul administraţiei din Moldoviţa, ci la ferma dvs. zootehnică de familie.

– De fapt e afacerea fiicei mele, realizată cu fonduri europene, prin Măsura 112 - Instalarea tânărului fermier. I-am cedat eu 30 de capete de Bălţată Românească şi o suprafaţă de teren, ea a construit tot ceea ce vedeţi aici (grajduri), iar acum vrea să-şi facă propria unitate de prelucrare a laptelui, fiindcă nu este o soluţie să vinzi, ci să procesezi tu, să plece de la tine produsul finit. Bine, să nu vă închipuiţi că iese cine ştie ce profit, dar calculul se face altfel. În afară de faptul că trăieşte de pe urma fermei o familie, se mai realizează trei lucruri: dăm de lucru la 2-3 persoane, livrăm alimente eco şi le oferim românilor produse autentice, româneşti!

Mi-aş dori ca foarte mulţi oameni din Moldoviţa şi din ţară să procedeze la fel, să ne alimentăm copiii natural, nu cu hrană artificială din străinătate, pentru care se face o mulţime de publicitate. Foarte bine, să fie, dar mai degrabă am mediatiza produsele noastre româneşti.

– Sau să mediatizăm afaceri de familie, de tipul acesteia.

– Să facem publicitate pentru orice, că multe are ţara aceasta; minte nu prea avem!

– La ce şi la cine vă referiţi când spuneţi că ne-ar lipsi mintea?

– La cei care conduc România asta, că omul de jos n-are vină. Românul, oricât s-ar spune, e harnic. De la noi, de la Moldoviţa, au plecat oamenii la muncă afară, au strâns bani, s-au întors acasă şi au făcut ba o căsuţă, ba o afacere, inclusiv ferme mici. Dar era mult mai bine să fi avut ei de lucru în ţară!

– Aveţi, se vede, o mare nemulţumire, vă frământă ceva...

– Mă nemulţumesc mai multe lucruri. Mă uit şi eu uneori la televizor şi-mi vine să plâng cum a putut să ajungă această ţară, după 25 de ani de guvernare; fără să avem război, s-a distrus aproape tot, industrie, resurse, pământ, păduri. Şi noi am avut în localitate o fabrică de cherestea şi produse finite, cu vreo 500 de muncitori, dar n-a mai fost bună. În schimb, a fost bună o altă fabrică, a unor austrieci!

– Încă mai e lemn?

– Mai e, dar puţin. De când a venit investitorul acesta, căruia, mă uitam, guvernaţii îi spuneau „strategic“, tot lemnul pleacă la el, la Rădăuţi, unde are fabrica de cherestea, iar produsul brut se exportă în lumea largă. Vă daţi seama ce prostie, să-i dăm voie să plece cu cherestea, în loc să facem produse finite, să rămână plusvaloarea în România...

– Plus locurile de muncă.

– Exact. Ce să vă spun, pădurile au fost jefuite...

– S-a tăiat aşa mult?

– Foarte mult, nici n-aţi vrea să ştiţi! Bine, acum s-au mai corectat un pic lucrurile, dar la început doar austriacul era favorizat, lui îi dădeau ce era mai bun, la preţuri de nimic, iar pentru lemnul rău se organizau licitaţii şi pentru români... Numai la noi, în Moldoviţa, s-au distrus păduri întregi.

– Şi ce se mai poate face acum, să se corecteze lucrurile?

– Nu trebuie să facem nimic. Doar să ieşim vreo 20 de ani din pădure, să nu se mai taie absolut nimic, că ea se regenerează de una singură, noi doar să scoatem doborârile şi uscăturile. Dacă se mai continuă cu debandada din păduri, în 40-50 de ani o să avem munţii goi! Cu toate consecinţele care decurg de aici.

Îi văd la televizor pe unii întrebându-se de ce avem atâtea inundaţii. Cum să nu fie inundaţii, oameni buni, dacă apa nu se mai opreşte nicăieri, vine tăvălug peste case fiindcă am ras pădurile? Înainte ploua 2-3 săptămâni şi n-aveam griji. Acum, după o jumătate de oră de potop, ne ia cu case cu tot. Şi la noi a fost dezastru în 2008 şi 2010, nici nu vreau să-mi amintesc. Acestea sunt consecinţele defrişării, nu mai are apa stavilă! Plus că după inundaţii ne trebuie bani să înlăturăm efectele viiturilor. Eu am recurs la metode tradiţionale, fac apărări de mal din lemn, în lipsă de fonduri, că şi aici e o problemă.

– Pentru că am ajuns la treburile dvs. de primar, care ar fi priorităţile comunei?

– Infrastructura prima şi prima dată, unde sunt incluse şi zidurile de sprijin, fiindcă nimic nu-i mai important decât să apărăm casele oamenilor.

– Bani europeni n-aţi accesat?

– Ba da, în 2010. Cu bani accesaţi pe Măsura 322 am asfaltat 9 km de drum, cu tot cu lucrări de apărare. Putem vorbi despre finanţări europene, dar eu pun problema altfel. Ar fi foarte inteligent dacă, din ceea ce producem pe plan local, să rămână măcar 50% din fonduri la comună.

– Banii se întorc totuşi sub formă de cote din TVA şi IVG.

– Da, dar ni-i dau când şi cum vor ei, iar noi stăm cu mâna întinsă la judeţ şi guvern. Spun fără reţinere: am fost jecmăniţi ca localitate, cum şi ţara a fost. Ne uităm cum pleacă bogăţiile noastre la alţii.

– Zona are potenţial turistic, sunt aici mănăstirile din patrimoniul UNESCO, aveţi mocăniţa şi un peisaj copleşitor. Nu este valorificat acest potenţial?

– Bucovina toată e frumoasă, dar e nevoie să vină cineva să investească...

– Cine să vină, străinii, că tocmai spuneaţi că ei nu-s buni!!!

– Nu, Guvernul, fiindcă el ne ia banii şi dispune de resurse! Dacă ar lăsa banii UAT-urilor (n.n. – unităţi administrativ teritoriale), am face noi proiectele, că suntem capabili să ne îngrijim de dezvoltarea localităţii. Să lase fondurile şi deciziile la noi, nu să hotărască un ministru de la Bucureşti soarta unei comune, că n-are el habar de trebuinţele noastre. Vă spun cinstit, dacă n-ar fi fost primarii, să ţină de comunele lor, nu ştiu ce se alegea de toată ţara...

– Să nu mai ştim noi să ne chivernisim, deşi facem asta de vreo 2.000 de ani încoace?

– Ei, ne-am prostit aşa, dintr-o dată! În Ungaria, aţi auzit ce spun fermierii: agricultura o fac ungurii, nu străinii. Germanii, la fel. Numai noi parcă n-am fi capabili... O să ajungem să călcăm pe pământ străin în propria ţară! Cum să stai tu, la Bucureşti, acolo unde se zice că se dă ora exactă pentru România, să te cerţi pe nimicuri, la televizor? Nu, frate, bateţi un cui, puneţi o cărămidă, nu hârtii, nu vorbe, puneţi cărămizi, că ele rămân!

Maria Bogdan