Cred că, la urma urmei, aşa li s-a întâmplat mai tuturor copiilor aflaţi la vârsta pantalonilor scurţi.

Eram de-o şchioapă, dar îmi amintesc ca acum.

Fermecat de raiul copilăriei mele, petrecută între spinările teşite ale Văii Carasu, nu osteneam să-mi pun întrebări despre lumea dimprejurul meu. Cel mai abitir mă obseda întrebarea legată de universul ce bănuiam că populează împrejurimile. Ce se va fi aflând dincolo de cele patru puncte cardinale înceţoşate foarte adesea de fata morgana a arşiţelor dobrogene?

Oricum, îmi răspundeam mie însumi, undeva, poate la oraş, străjuiesc asupra vieţii noastre domnii, cei cu ştiinţă de carte şi, oricum, cu foarte multă minte.

Aşa că, îmi mai ziceam, nu trebuie să ne pese.

Gândesc alţii pentru noi.

Când, din senin, satul a fost cutremurat de mucegaiul sistemului neobişnuit pentru nişte oameni gospodari, când ogrăzile au fost pustiite de forţa colectivizării am simţit că în mine s-a răsucit ceva.

Lumea, lumea ca lume nu mai era ca înainte.

De ce, mă întrebam iarăşi, bunicii mei au populat frontul unde îşi dorm somnul de veci, de vreme ce infinita răsplată cuvenită văduvelor cu casele împovărate de griji şi nevoi a fost curând jefuită în numele unei noi realităţi politice?

Ce-a urmat, se cunoaşte. Plecat la şcoli să mă întregesc ca om, am cunoscut cumplita naivitate ce-mi hrănise copilăria. Viaţa se jucase cu noi de-a baba oarba.

Cei aleşi să deschidă ochii lumii erau, mare deziluzie, orbi ei înşişi. Forţa pumnului impunea la rang de religie minciuna şi nedreptatea.

Ei, dar vremurile au vremuit şi visul dintotdeauna al românilor părea faptă. Păcăleală! Iarăşi ca în de-a baba oarba.

Istoria, ca alte câte, avea însă să se repete.

Cine are îi mai trebuie, cine nu, ce treabă au domnii!

Mă uit în jur, îmi frec ochii şi mă întreb iarăşi şi iarăşi.

De ce a fost şi este nevoie de suferinţele acestui neam?

Nu aici zicea înţeleptul că ar putea fi tărâmul fericirii veşnice?

Ei bine, priviţi satul românesc! În ansamblul lui. Câţi fermieri, atâtea nevoi. Ajutorul, paiul în ochi, pare a fi devenit o pomană. Şi foarte adesea şi este! Una electorală.

Cei din capul trebii au alte socoteli. Se fură ca în codru. Câtă pădure mai este.

Nu sunt bani pentru irigaţii şi desecări, pentru protecţia habitatului, nu sunt bani pentru şcoală, pentru doctor, pentru drumuri şi pensii, pentru, pentru, pentru…

Cineva a calculat că un român lucrează anual 135 de zile în contul impozitelor care de care mai înrobitoare şi mai fără noimă.

Semeni ceva, înfigi un par, ridici o ulucă, „foncirea“ e la poartă.

O treime din pământul ţării a fost zburătăcit fără ca legea să stabilească ce şi cum.

Recolta pleacă peste mări şi ţări. Din Bărăgan, să zicem, în Liban, Egipt, Iran etc.

Vindem en-gros. Din capul locului. Nu avem depozite.

Un mehedinţean, refuzat de băncile române, a apelat la nemţi.

Şi a ridicat un siloz de 1,2 milioane tone cu o dobândă de 24 de ori mai mică decât la noi.

N-am măsurat ogorul. Nu avem cadastru adică. Ei, şi? La urma-urmei decidenţii nici n-au prea înţeles ce e cu bagatela asta. Aşa că sarcina a fost pasată de la minister la turism, de la turism la guvern şi acum iarăşi la cine s-o mai nimeri.

Cu o rotire a anotimpurilor mai mult decât capricioasă intrăm iarăşi în nevoi.

Preţurile legumelor cresc precum ciupercile după ploaie.

E nevoie de solarii, susţin specialiştii.

Faza împlinirii doleanţelor lor nu depăşeşte nivelul discuţiilor. Evident, nu sunt bani!

Aşa că iarăşi şi iarăşi importuri. De la cine?

De la cei ce scot bani şi din piatră seacă.

Speranţa stă sigur la visul, aşijderea celui din copilăria mea, la ambiţiile tinerilor.

Numai că lor li se pare şcoala grea şi chiar fără noimă. Bogaţii României au carte cam cât păr are broasca. Elevii Franţei au reclamat şi ei dificultatea examenelor. Numai că bacalaureatul l-au promovat 93%. Cineva punea pariu că profesorii noştri nu mai ştiu să scrie nota zece.

Cum, fără îndoială, nici românii nu mai ştiu ce va să însemne „să trăiţi bine!“

Mai e deci mult până ce carul va fi scos la drum drept.

Gheorghe VERMAN