reclama youtube lumeasatuluitv

Ce lăsăm moştenire copiilor noştri?

Suntem bolnavi. Nu am nicio îndoială. Ceva se petrece cu noi dacă, aşa cum zice românul, „ne-o căutăm cu lumânarea“.

Îmi povestea mai zilele trecute un ilustru om de ştiinţă într-ale agronomiei cum un coleg de-al domniei sale, dintr-o altă parte de lume, însoţindu-l prin părţile Banatului, s-a arătat entuziasmat de calitatea ogoarelor locului şi, neputând să se abţină, i-a mărturisit românului aproape cu năduf: „Aveţi un pământ, să-l întinzi pe pâine. Cu aşa un dar de la Dumnezeu şi să mori de foame ori nu eşti cu totul, ori eşti prost de-a binelea.“

Aşa ziceam, aşa credeam şi eu până deunăzi.

Avem o bogăţie pe care o vor lucra cu folos generaţiile ce ne vor urma. La urma urmei, e averea lor. Oare? mă întreb acum.

Fiindcă de la un timp facem ce facem şi ne cam dăm cu stângul în dreptul.

Simţim, cu alte cuvinte, moşia pe care ne-au lăsat-o, dar de la Dumnezeu, moşii şi strămoşii noştri, o percepem acum ca pe o povară.

Am face, bag seama, ce se poate şi chiar ce nu se poate pentru a scăpa de cea mai preţioasă avere a neamului.

Întâi ne-am cam dat la o parte de la lucru şi am lăsat pârloagă milioane de hectare.

Asta în vreme ce ţări ca cea din care venea ilustrul agronom despre care v-am vorbit făceau să trosnească hambarele sub povara recoltelor de tot felul.

Aşa ne-am căpătuit cu obiceiul importurilor.

Varză din Olanda, praz din Turcia, usturoi din China şi lista poate continua la infinit.

Oricum, în ceea ce ne priveşte nu ne-am oprit aici.

În pofida lipsei unor reglementări legale, am început să vindem. Peste 2 milioane de ha până anul trecut.

Apoi am făcut legea. Ca toate legile noastre – şi păguboasă, şi confuză.

Fiindcă vindem ieftin şi cumpărăm scump.

La noi hectarul costă, în cel mai bun caz, puţin peste o mie de euro. Cam de 300 de ori mai jos decât pe oriunde prin Europa.

Creditele sunt „de lux“, aşa că dreptul la preemţiune e doar un moft. Cumpără, evident, cine are bani.

Cu o minte betegită de fierbinţeala „tunurilor financiare“ ne-am făcut frate cu necuratul şi am inventat exploatarea gazelor de şist. Până mai ieri, alaltăieri habar nu aveau ţăranii români ce-i mai aşteaptă.

În Vaslui, în Galaţi şi, mai nou, în Arad spectrul „napalmului“ nimicitor pluteşte ca o fantomă.

În judeţul Arad, de pildă, este prevăzută explorarea şi exploatarea unei suprafeţe de 561 kmp, adică cca 56.000 ha de teren agricol.

Untul pământului arădean riscă să devină otravă, scoţând din circuitul agricol, pentru totdeauna, suprafaţa amintită şi nu numai.

Fiindcă fracturarea hidraulică la peste o mie de atmosfere se face cu apă din subteran la care se adaugă 5% substanţe chimice. Adâncimea de forare, 6-8 km.

E uşor să ne dăm seama că după extragerea gazului apele din subsol vor circula în voie, otrăvind tot ceea ce ating.

Oamenii protestează. Cei care înţeleg ceea ce urmează să li se întâmple.

Vorba e dacă decidenţii nu-şi vor urma nestingheriţi planul diabolic.

Asta ar însemna că în 4-5 ani raiul va deveni iad. Deşertificarea, şi încă într-un mediu toxic, va pustii terenuri, ogoare care altcumva ar putea rodi sute, mii de ani.

Este, se vede treaba, peste putinţa ori voinţa celor cu pâinea şi cuţitul să priceapă că ţara în care avem norocul să sălăşluim este, într-un anume fel, împrumutată de la cei ce va să ne urmeze.

Ce le lăsăm? Şi asta în pragul crivăţului crizei alimentare, fiindcă, vorbă de geniu, „planeta plină, farfuriile goale“.

Şi mai e ceva. 70% din apa Planetei Albastre e folosită de agricultură.

Orice atac împotriva ei înseamnă, în fapt, grăbirea sfârşitului.

Tocmai pentru aceea mă întreb şi întreb.

Chiar ne-a luat Bunul minţile, minţile şi voinţa de a profita de ceea ce ne-a dăruit El însuşi creând miracolul fiinţei umane?

Se vede însă treaba, vă mai ziceam la început, că ne-o cam căutăm cu lumânarea.

Fiindcă în jurul nostru minţile politice plutesc în beznă. Şi întunericul, se ştie, naşte monştri.

G. VERMAN