România, Eldorado agricol pentru veneticii cu bani

Eram încă de-o şchioapă când, în satul meu de pe Valea Carasu, am început să bag de seamă, la început cu oarecare uimire, cât de risipite erau haturile ţăranilor, care de multe ori nu separau decât sărăcie de sărăcie.

De la câteva pogoane arareori averea câte unui megieş, cum ar zice bădiţa Creangă, depăşea 3-5 hectare.

Erau, ce-i drept e drept, şi câţiva gospodari, deveniţi în timp chiaburii satului, care se făleau cu 50-60 de hectare.

Mirarea mea, vă ziceam, venea de la această îmbucătăţire a brumei de pământ, pe care şi aşa nu puţini erau cei care-l dobândiseră după Primul Război drept răsplată pentru jertfele familiilor lor, ogoare străjuite cu străşnicie de haturi ca un semn că proprietatea se cerea apărată, ea fiind, în fapt, singurul izvor de bunuri de trai şi asta când se întâmpla ca anotimpurile să fie îngăduitoare.

Ei bine, drumeagurile acestea bătătorite de armada plugarilor măsurau, dacă ar fi fost luate în seamă cel puţin un sfert din şi aşa puţinătatea câmpului, în Dobrogea, mai zgârcit decât în multe alte zone din ţară.

S-a întâmplat apoi să devin, printr-o fericită întâmplare, reporter.

Era în urmă cu exact o jumătate de secol.

Crivăţul vremurilor m-a făcut abia atunci să pricep ce însemna ţarina pentru ţărani.

Tornada colectivizării a aprins deznădejdi.

Şi, din nefericire, o îngheţare a sentimentului de proprietar. „La ce bun?“ şi-au zis cei mai mulţi, osteniţi acum de vremuiala timpului.

Pământul e tot acolo, dar acolo au apărut şi haturile.

Asocierea pare o himeră, o stafie ce bântuie Europa şi, cu riscul ogorului bătătură, oamenii refuză, în fapt, progresul.

Aşa se face că din cele aproape 50.000 de ferme familiale din Uniunea Europeană peste jumătate populează România.

Explicaţia? Simplă! O fermă are, la noi, în medie, 3,5 hectare. În Franţa, Olanda, Germania, ţările nordice o fermă măsoară între 30 şi 100 de hectare.

Nici preţul pământului nu e competitiv, ca să nu zic comparabil.

20.000 de euro în Danemarca, 13-16.000 euro în Olanda, 11-13.000 euro în Franţa, 8-12 mii euro în Spania, iar în România se situează la 1,5-2,5 mii euro pe hectar.

Aşa s-au petrecut lucrurile că România a devenit un alt Eldorado agricol, ce-i drept pentru veneticii cu bani.

Libanezi, portughezi, olandezi, danezi au cumpărat între 26.000 şi 10.500 de ha, punând în mişcare afaceri mai mult decât profitabile.

Ţăranul român a căpătat statutul unui proletar ostenind pe propriul ogor altcândva, acum moşie străină.

Câteva experienţe neaoşe, făcute de oameni cu minte, dau măsura căilor de urmat.

Insula Mare a Brăilei, Vasluiul, Doljul, Feteştiul, Aradul au devenit insule, un fel de vetre ale succesului nedezminţind măcar aşa tradiţia.

Dar de la câteva „flori“ la primăvara autentică drumul e lung.

Nici anii buni nu ne dumiresc ce şi cum trebuie să procedăm.

Recoltele 2013 – 7.296 mil. tone la grâu, 2.088 mil. tone la floarea-soarelui, 10,7 mil. tone la porumb au dat şansa României să exporte 8,1 mil. tone de produse agroalimentare, exporturi ce au dat o gură de oxigen bugetului naţional.

Numai că am exportat 1,23 mil. tone de porumb cu o valoare de 355 mil. euro şi am importat carne de porc de 184.727 mil. euro ori zahăr de 167,49 mil. euro.

Sigur, am înregistrat o balanţă uşor pozitivă.

Dar să vinzi grâu şi să imporţi covrigi e un gest care nu ne dă curajul să visăm măcar că haturile vor intra în legendă.

Traversăm Anul internaţional al fermelor familiale. Numai că iară ferma nu e o noţiune încă pe deplin potrivită gospodăriilor ţărăneşti, iar politica noastră agrară încă prea naivă pentru o competiţie atât de acerbă.

G. VERMAN