Agricultură super-inteligentă
Soluţii pentru viitor
În numărul acesta al revistei vă oferim continuarea interviului realizat cu scriitorul şi bine-cunoscutul jurnalist Alexandru Mironov.
– În nordul Capitalei s-au tăiat fără milă colecţii genetice, teritoriul ocupat de Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (INCDA) Fundulea fiind înjumătăţit.
– Da, acestea sunt acţiuni criminale pentru care ar trebui să plătească cineva! Eu cred că punctul nodal în cercetarea românească, europeană şi mondială poate fi exprimat printr-o singură întrebare: ce facem cu organismele modificate genetic? Le acceptăm? Ion Păun Otiman face o demonstraţie că se poate. Dă exemplu la soia, la cartof, unde nu se face polenizarea, deci nu influenţează cartoful vecinului care poate să fie natural. Argumentul principal este că tot ceea ce avem în legumele, fructele, grânele lumii este modificat genetic. De 11.000 de ani le-au tot şurubărit agricultorii, schimbându-le în fel şi chip. Iar cartoful, la el acasă, în Peru, este vânăt şi cât unghia de la degetul mare.
Cartoful de acum, de la noi, uneori de o jumătate de kilogram, a suferit modificări, probabil şi genetice. Pentru că fenomenul numit epigenetică spune că mediul înconjurător schimbă chiar şi ADN-ul. Prin urmare, eu cred că într-o zi chiar şi UE va spune „plantaţi ce trebuie să plantaţi“.
– Academicianul Hera spunea că nu putem să luptăm împotriva a ceva căruia nu-i cunoaştem rezultatele şi toată lumea asta este o mutaţie genetică. Sigur că sunt unii direct interesaţi. Industria chimică, spre exemplu. Unde-şi mai vând ei îngrăşămintele?
– Este şi problema apei. Soiurile modificate genetic au cerinţe mai mici de apă şi se lucrează în special la ele. Mexicul, de pildă, a beneficiat de Norman Borlaug şi de Revoluţia Verde tocmai fiindcă, dintre soiurile pe care le-a propus pentru Mexic şi care au mers bine şi în India, au fost cele mai puţin lacome cu apa.
Iată schimbările climatice: intrăm anul acesta într-o perioadă de secetă în care este nevoie să umblăm la miezul lucrurilor. 70% din rezerva de apă a lumii este consumată de agricultură şi va trebui să găsim, chiar şi prin mutaţii genetice, plante care să reziste acestor schimbări climatice. Anotimpurile nu se mai rotesc după logica veche. Este cu totul altceva şi nu putem să înfrângem natura, însă putem colabora cu ea.
-– În momentul de faţă există câteva insule de mari latifundiari în România, unde se face agricultură mai mult decât performantă, dar există 42.000 de parcele şi parceluţe, cele mai multe neputând susţine nici măcar agricultura de subzistenţă. Către ce ne îndreptăm?
– Dacă ar prinde ideea cooperativei, aşa cum au francezii, italienii, dacă educaţia făcută în şcoli prinde, rezolvăm şi această problemă. Şi aici trebuie spus că toate liceele foste agricole, toate liceele de la încrucişări de drumuri, din afara oraşelor, din jurul Bucureştiului, la Brăneşti, la Dragomireşti, la Bolintin, toate trebuie să redevină licee agricole. Nu neapărat axate pe cultivarea grâului. În funcţie de specificul zonei, îi învăţăm pe copii şi poate dintre ei apar fermierii de care vom avea nevoie în viitor. Toate acestea trebuie spuse de mii de ori până ne intră în cap, fiindcă avem o avere uriaşă – stratul de 15 cm de cernoziom, râurile şi munţii (o treime din teritoriul ţării) – care trebuie îngrijită cum se cuvine.
Vă recomand un geolog, Ion Lup, care a venit cu o propunere ce s-a transformat într-un articol în Revista Ştiinţă şi Tehnică. El spune aşa: să luăm cele 4 mari râuri din Câmpia Dunării – Jiu, Olt, Argeş şi Ialomiţa. Dacă facem un canal colector în dreptul paralelei 45 care să ţină apele şi să le dea drumul în funcţie de nevoi pe cele 4 canale deja disponibile – e un plan fabulos – atunci cu câteva zeci de miliarde de euro s-ar putea construi un sistem în care Câmpia Dunării să fie perfect lipsită de riscuri din punctul de vedere al irigaţiilor. Este un proiect de viitor care oferă şi multe locuri de muncă şi care ne-ar readuce în cap ideea că suntem o naţiune de ţărani – poţi să fii ţăran high-tech, să fii moşierul care vinde mai departe produse în lume. Mie nu-mi plac bogaţii, dar moşierii care au grijă de pământul ţării sunt demni de respect.
– S-a întâmplat în 2013 încă un lucru: am avut legume, fructe şi pe cele mai multe le-am pierdut, unele au rămas în câmp. Populaţia aceea sătească, fără ocupaţie în momentul de faţă, n-ar putea fi întrebuinţată tocmai prin ridicarea unei industrii alimentare de nivel, dacă vreţi, primar? De ce nu facem murături, bulion, sucuri naturale, sporind astfel valoarea produselor agricole?
– Există o iniţiativă foarte solidă a unui grup de investitori – de fapt nu au mulţi bani, dar sunt oameni care se pricep la agricultură –, se cheamă GNIR (Grupul Naţional al Investitorilor Români). Sunt prieten cu preşedintele Denis Diaconescu şi el a venit cu ideea unor parcuri agrare. Parcuri tehnologice, agrotehnice. Un asemenea parc amplasat ici-colo înseamnă că 7-8 comune vin cu produsele în locul în care se găseşte mica fabrică pentru produse de carne, de legume etc. Acolo este şi un loc pentru şcoală unde fac practică elevii şi un punct bancar în care se face investiţia. De asemenea, foarte important, asemenea parcuri reprezintă un prilej de cercetare, în care se citesc senzorii împrăştiaţi în câmp, se obţin date despre sol, umiditate, salinitate; dintr-o dată pământul devine mai inteligent.
Un asemenea parc industrial, un fel de cooperativă super-inteligentă, ar rezolva lucrurile şi asta ar trebui să înceapă de la marile proprietăţi. Oameni cu ştiinţă de carte şi bunăvoinţă sunt, fără discuţie. Toată lumea este conştientă că nu trebuie să risipim pământul, nici să importăm prosteşte de la turci sau arabi. N-am nimic personal cu aceste naţii, dar să ne gândim că arabii n-au venit niciodată cu bani în România într-o investiţie mare.
Dacă cineva investeşte în agricultură e bine-venit. Eu am mari speranţe în China. Ei sunt 1,4 miliarde, dar se pregătesc pentru al doilea miliard.
Am fost în China 22 de zile, am mers peste tot, încă sunt siderat de ceea ce am văzut, un salt în istorie fără precedent. Ei trebuie toţi să mănânce, pământul lor e pietros sau deşertic şi se duc în Africa, unde iarăşi nu e pământ bun. Apoi vin la noi, merg la ucraineni.
– Ne-am plâns ani de zile că nu avem deschise porţile exportului. Iată, aminteam de China: au venit la noi şi vor să cumpere toată carnea de porc, 50 de mii de vaci Bălţata Românească. Problema este: e pregătită agricultura românească să facă faţă la asemenea cerinţe?
– Nu, nu este pregătită. Mai este un argument, e doar zvon, anecdotă – contractele pe care ne-au pus chinezii să le semnăm, dând mari speranţe că 5 miliarde de dolari vor fi investite, au şi o clauză în care suntem atenţionaţi să nu furăm. Asta-i mai greu. Cum să-ţi fac eu şosele şi să nu vină CNADR-ul sau nu ştiu care să zică: „Bine, bine, dar eu ies din asta cu buzunarul gol?“ Va trebui să ne hotărâm cum facem.
Cel mai important lucru este să facem apel la minţile luminate pe care le are România. Eu cred că orice decizie s-ar lua în România, fie şi politică, Academia Română trebuie să pună ştampila! (Eu, înţeleptul ţării, spun că poţi să faci asta, altfel n-ai voie tu, ministrul cutare, să dezvolţi nu ştiu ce proiecte).
Sunt răspunsuri la toate întrebările, pentru că una dintre numeroasele bogăţii ale ţării este că ţăranul acesta care a fost Spiru Haret, cel mai mare ministru pe care l-a avut în istoria sa România, a dus toată ţara la sat şi din 1906 tot românul merge la şcoală, cu mici excepţii. O ţară dusă la şcoală vreme de un veac nu se poate să nu dea performanţă.
Gheorghe Verman
- Articol precedent: România - tristă nu doar în statistici, ci şi în realitate
- Articolul următor: Program coerent de creare a perdelelor forestiere