abonament lumea satului 2018
update 22 Feb 2018

Udatul Ionilor în satul Tălmăcel

Vă oferim spre lectură şi învăţătură o frumoasă poveste, păstrată din vechime şi depănată prin viu grai, de fiecare dată, atunci când cinstim SOBORUL SFÎNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL. Şi nu oriunde, ci într-o veche şi pitorească aşezare de munte, în Tălmăcelul începutului lin al urcuşului spre înalta Mărginime a Sibiului. Acolo unde marţi, 7 ianuarie 2014, ne vom putea „hodini“ paşii obosiţi de atâta umblătură de sărbătorile creştineşti ale iernii. Pentru că am fost cu colindul de Crăciun şi de Anul Nou. Dar şi la „Întâlnirea Junilor şi Juneselor“ de la Sălişte, din a patra zi a Crăciunului.

Sosiţi în acest frumos sat cu uliţele lungi, înguste şi întortocheate, urcate pe văi şi pe pâraie, vom putea desluşi, cu mintea şi cu sufletul, povestea unei mândreţe de biserici, reprezentând, ca podoabă picturală şi arhitecturală, un unicat între lăcaşurile săteşti de rugăciuni ale românilor ardeleni, zidirea ei încheindu-se în anul 1777. De-a lungul streaşinei vechii biserici stau înşirate chipurile pictate ale tuturor sfinţilor. În altarul ei au slujit mai bine de un secol, rând pe rând, generaţii întregi de preoţi ai familiei purtătoare a numelui de Roman. De Sfântul Ioan Botezătorul în stranele bisericii se vor aşeza, alături de cei mai în vârstă şi cuminţi oameni ai satului, acei săteni şi musafiri cu numele de Ion, Ioan, Ionel, Ioana, Ionica, Ionela şi Oana. Fie că sunt prunci ori copii-şcolari, tineri feciori şi fete sau bătrâni. Aşa că marţi 7 ianuarie, pe la orele amiezii, la terminarea Sfintei Liturghii, purtătorii acestor nume vor fi conduşi de alaiul satului în acel zăvoi de pe malul stâng al râului Tălmăcel, în care, cu o zi mai devreme, de Bobotează, s-a săvârşit Sfinţirea Apei celei Mari. Fiecare va fi gratulat de ziua numelui său, iar apoi „udat“ în apa limpede şi rece a văii de munte. Încă se mai păstrează următoarea ordine a ceremonialului udatului: mai întâi preotul, urmat de mai-marele primăriei, de notarăşul şi de dascălul satului. Urmaţi de căruţaşi şi de călăreţi, de prietenii acestora, de neamurile lor, de cunoscuţii şi necunoscuţii satului. Însă cu toţii purtători ai unuia dintre aceste nume româneşti, atât de răspândite în Transilvania.

Cea mai frumoasă zi de sărbătoare religioasă şi folclorică din viaţa tălmăcenilor de pretutindeni a fost şi a rămas cea de Sfântul Ion. Despre apa repede şi rece, din locul în care se desfăşoară ceremonialul „Înmuierea Ionilor şi Ioanelor“, se spune că nu îngheaţă niciodată, oricât ar fi gerul de aspru şi zăpada de groasă. Documente vechi amintesc cum că dorinţa includerii în alai a cailor-călări şi a boilor înjugaţi la carele împodobite cu crenguţe de brad, cu ţoale şi cu panglici colorate, ar fi aparţinut sătenilor plecaţi în cătănie în oastea Împăratului de la Viena. Se mai spune, de asemenea, că mult mai-nainte de anul consemnat în scris al obiceiului,1906, pe locul în care mai dăinuie casa de locuit cu numărul 287, ar fi existat o cârciumioară, pe care sătenii-plugari şi oieri o numeau „La Cămară“. Aici, de ziua numelui lor, se strângeau Ionii pentru a-şi cinsti cu băutură prietenii-bărbaţi însuraţi, precum şi pe feciorii-recruţi, pregătiţi de a pleca în cătănie.

Aşadar, din amintirile bătrânilor aflăm că datina se păstrează, fără întrerupere, de mai bine de un secol, obiceiul derulându-se chiar şi pe timp de război. Cei răniţi sau căzuţi pe front sunt pomeniţi în biserică. Şi atunci, ca şi acum, la ceremonial participau toţi fiii „zdraveni“ ai satului, indiferent unde s-ar afla, ei făcând tot posibilul să ajungă ACASĂ de sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, prelungindu-şi şederea, la întâlnirea cu cei dragi, până dincolo de Bobotează.

Memorabilă, peste timp, a rămas ziua de 7 ianuarie a anului 1919. Atunci, după trecerea doar a câtorva săptămâni de la Unirea cea Mare, de la 1 Decembrie 1918, de la Alba-Iulia, sărbătoarea „Udatului Ionilor şi Ioanelor“ de la Tălmăcel a căpătat o cuprindere geografică transilvan-românească mult extinsă. Pentru că la ea au participat, ca invitate de onoare, şi câteva cete de ţărani îmbrăcaţi în haine româneşti din unele sate de pe Mureş şi Târnave, precum şi din ţinuturile „Ţării Moţilor“ din Munţii Apuseni. Ei purtau la brâu, la fel ca şi tălmăcenii, eşarfe tricolore în roşu, galben şi albastru. De atunci Drapelul Naţional este nelipsit din cetele fetelor şi feciorilor.

În dimineaţa zilei de Sfântul Ioan Botezătorul feciorul-vătaf, „primar al cetei celei mari“, cutreieră uliţele satului cu tricolorul într-o mână. El stă, fără şa, călare pe un mândru cal, îndemnând-i, prin viu-grai, pe gospodarii şi pe musafirii satului de munte să treacă, de grabă, la împodobirea carelor alegorice, a cailor şi a boilor. După ce cu toţii se adună în capătul de sus al satului, alaiul pleacă spre biserică intonând cântecul: „… Frunză verde, verde de stejar/ Ia vezi dragă copiliţă ce mai armăsar/ Armăsar mândru şi negru/ Ager, sprintenel/ Negru şi cu stea-n frunte/ Sar prin foc cu el/ Copiliţă-bălăioară fi cu Dumnezeu/ Eu plec, dragă surioară/ Să-mi fac rostul meu!“

În loc de alte cuvinte vom spune că frumoasele sate ale Mărginimii Sibiului, cu puzderia lor de case şi mândre biserici, stau înşirate în decorul alb al zăpezii precum mărgelele preţioase pe firul nevăzut al aţei. Şi, astfel, nu-i întâmplător că păstrătorii acestui vechi obicei, unic în lume, aici şi-au ales loc de statornică şedere. De muncă, de petreceri şi de veşnică odihnă! Iar la Tălmăcel iarna pare mai adevărată, portul popular românesc mai alb şi mai înflorat, caii mai frumoşi, biserica mai primitoare, uliţele şi gospodăriile mai primenite, iar mândrii săi locuitori mai bucuroşi de oaspeţi.

Aşadar, pentru sărbătoarea creştinească de marţi, 7 ianuarie, vă invităm să veniţi în satul Tălmăcel, din preajma Sibiului şi al văilor Cibinului, Oltului, Sadului şi Lotrioarei, pentru a admira frumosul obicei al Udatului Ionilor şi Ioanelor!

Ioan Vulcan-Agniţeanul