reclama youtube lumeasatuluitv

Doamne, unde sunt iernile? Dar speranţele de altădată?

Vorba bădiţei Creangă! „NU ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la satul copilăriei mele…“

Chiar aşa! Nu ni se face măcar din când în când dor de satul şi anii copilăriei? De zăpezile de altă dată?

De cumpăna dintre ani, poate cea mai frumoasă treaptă de viaţă, fiindcă atunci, nu mai simţi că lumea se aşterne aşa, cu bune şi cu rele la picioarele tale.

Uite că a venit iarăşi sorocul să tăiem o felie din preaplinul cu care Bunul ne-a învrednicit în preumblarea prin marea rotire a anotimpurilor.

Mai întoarcem o filă din calendarul vieţii şi ne spune ca totdeauna: „Ei, a fost cum a fost, dar anul ce va să vină ne va împovăra de belşug şi frumuseţe.“

Că veni vorba! Chiar va fi fost 2013 ceea ce ne-am dorit. Câmpul s-a umplut dodoloaţă, cum se zice prin Ardeal! A fost să fie! Numai că, tot vorbă românească: Dumnezeu dă, în traistă nu-ţi vâră, însă.

Aşa că, doldora de spice, grâul s-a dus pe te miri ce!

E ceva ce ne pune piedică. Cumpărăm scump şi vindem ieftin. Uneori aproape că nu ne alegem nici cu răsplata sudorii de peste an.

Chiar şi acum! La Londra tona de grâu e mai scumpă cu o sută de dolari decât pe la noi.

Şi de-ar fi numai atât! Ca să putem pune din nou sămânţa în brazdă, mulţi au făcut împrumut. Fiindcă, altfel, de unde bani?

Şi ne-a mai dat 2013 un bobârnac. Ne-a învăţat să risipim. Cuvântul de ordine e gâlceava şi furtişagul.

Am dat pe nimic milionul de hectare de pământ din cel mai fertil. Capitalismul rapace şi democraţia de sorginte dâmboviţeană ne-au luat minţile.

Românii trebuie să cumpere pământ. E vremea – zice omul din capul străzii.

Numai că „ban la ban trage“. Adună cine pune de-o parte de ani buni.

Altfel, din nimic, nimic iese.

2014 va să fie şi mai sălbatic. Cumpără veneticii – ei au bani. Românii, aici, la ei acasă, ca şi pe aiurea de altminteri, devin iobagi.

Aşa sunt vremurile – te lămureşte politicianul.

Şi, dacă le scotocim prin sipete, vedem că au dreptate.

Bănetul curge precum Dunărea în primăvară.

E vremea sărbătorilor. Altcândva, în vremea copilăriei mele, coboram brazii din munte şi ne-aminteam ce bogaţi suntem.

Acum brazii iau calea pustietăţii. Mai avem cam şase milioane de hectare de pădure. Asta în scripte. Altcumva, la fiece trei ore un hectar de pădure devine sahară.

„Ca-n codru!“ – nu? Se fură ziua în amiaza mare. Şi brazi şi stejari altcândva falnici pleacă spre lumea civilizată.

Devin minuni sculptate cu preţuri pe măsură.

De la noi călătoresc spre niciunde drept scândură. Ori buşteni.

Avem cea mai modestă zestre de clorofilă din Europa.

Crăciunul? Păi nu s-a inventat plasticul?

Mai de curând vindem şi apa. Dacă nu irigăm noi, le-o servim vecinilor.

Să fie bine înţeles! N-am nimic cu nimeni!

Dar stau şi mă întreb: de ce ne va fi dăruit Cel de Sus aşa minuni dacă nu ne-a dat, ia, măcar acolo, un dram de înţelepciune.

Am văzut deunăzi cozi. Realităţi de care speram că ne-am despărţit.

Dă bine la ajutoare „europene“, un pui, un kilogram de făină ori mălai, la câţiva lei pentru lemne de foc – am văzut iarăşi şi iarăşi lupte corp la corp. Oameni la vârsta pe care viaţa le-o dăruieşte încă.

Întreb şi mă întreb. Cu ce preţ!?

Altfel, cuminţenia românului. Mai cu seamă a ţăranului. A răsărit de minune grâul. E frumoasă şi rapiţa. „O să fie bine!“ Pentru cine?

Europa ne dă cu tifla. Când vine vorba de viitor, primim încurajări. Vin şi musafiri din lumea largă. Ce vor? Mâncare, înainte de orice.

Au bani! Bani mulţi! Numai că dolarii nu se pun în farfurie.

Noi vrem civilizaţie! Vrem autostrăzi. Vrem tehnică. „Lasă că vin ei, şi-o să vezi atunci“ – aud când şi când.

De, iacă, de 24 ani suntem amăgiţi cu aceleaşi poveşti. E doar Crăciunul, nu? Şi Anul Nou.

Doamne, unde sunt iernile? Dar speranţele de altădată?

Vremea viitoare e gândită în felii!

Zece, douăzeci, cincizeci de ani.

Numai că, uite, am mai rupt o filă din calendar. Timpul nu are, nu mai are răbdare.

La mulţi ani! Veşnicia s-a născut totuşi la sat.

Gheorghe VERMAN

Articole înrudite