reclama youtube lumeasatuluitv

Cine dărâmă trebuie să pună ceva în loc

Aşa mi se părea mie 1989, trebuia să fie un punct de cotitură. Abia de acum încolo avea să se întremeze România. La urma urmei, o revoluţie e treaptă de început. În ceea ce mă priveşte, nu prea înţelegeam urzeala acelor zile şi a celor nopţi, dar speram că va veni vremea ca şi la noi să fie ca la ei. Ca la învingători. Bătea un fel de aer de libertate, de bucurie năvalnică, încât nu prea luam în seamă prorocirile acelea că ne vor trebui cel puţin douăzeci de ani şi încă nu vom putea scoate carul la drum drept. Cine zicea oare, Doamne, „dă-mi un punct de sprijin şi răstorn lumea?!“ Uite, îmi spuneam, ăsta e punctul. E, la urma urmei, un început în tot sfârşitul. Şi s-a trecut, cu adevărat, la treabă.

La ceea ce oameni însemnaţi ziceau că va fi fiind demolarea vechii orânduiri.

S-a spulberat tot şi repede în cele patru vânturi.

Averi adunate anevoie au fost trimise pe apa sâmbetei.

De mic aflasem însă că cine dărâmă e musai să pună ceva în loc. Trebuie zidit.

Am observat însă repede, şi nu fără teamă, că agoniseala de odinioară se prefăcea în pulbere.

Ei bine, şi au trecut cele două decenii!

Unde am adăstat să ajungem şi unde suntem acum cu adevărat! Lumea vestului ne-a încăput. Nici nu s-ar fi putut altfel, gândesc.

Hăul însă, văgăuna dintre ei şi noi continuă să ne ameninţe.

N-am nicio îndoială, ştiţi proverbul cu peştele – putreziciunea capului curmă vieţile.

Deunăzi premierul, din tânăra generaţie, ne liniştea că „ţara e stabilă“.

La numai câteva ore însă vlădica şi-a făcut publică îngrijorarea cum că „avem o stabilitate fragilă“. O pală de vânt, acolo, şi am cam încheiat socotelile.

Zicea iarăşi primul că agricultura României va cunoaşte cea mai accelerată dezvoltare. În 2013 recolta de grâu va atinge recordul de peste 7 milioane de tone, la care se vor adăuga negreşit recordurile la floarea-soarelui, porumb, soia.

Cel de-al doilea contrazice. Mai e, adică, mult până departe.

Şi chiar dacă UE ne oferă alte 19 miliarde de euro în intervalul 2014 - 2020, nu suntem pregătiţi să-i folosim. La urma urmei, actualul exerciţiu financiar dacă va absorbi 70% din ofertă.

Creditarea autohtonă a progra­melor e deficitară. Şi, mai adăuga vlădica, Guvernul nu cunoaşte mecanismele UE.

Mă gândesc aşadar ce va înţelege din gâlceava înţelepţilor omul de rând, omul de bun simţ?

Câteva observaţii, ca să ne fie mai clar.

Recolta, cât va să fie, o datorăm, s-o recunoaştem, Celui de Sus.

Agricultură de performanţă, durabilă se face doar în arealele arhicunoscute de-acum.

Adică acolo unde tehnologia e la ea acasă. Şi seriozitatea profesiei.

În rest nu există studii de cadastru, nu s-a făcut cartarea agrochimică, se folosesc seminţe necertificate, rotaţia culturilor e un ideal şi, prin urmare, „ce-o da Domnul“. Şi Domnul dă, o demonstrează tehnologii, nu vâră însă şi în straiţă.

S-au retrocedat terenuri. În spiritul dreptăţii – s-a afirmat.

Ei bine, în Ardeal, în Banat, pe câmpurile staţiunilor şi institutelor de cercetare şi învăţământ pământul a fost jefuit, dat adică fără niciun drept unor samsari de ocazie.

Pentru că fostele moşii ale cui le-o fi avut au fost răscumpărate în lei aur prin decrete regale.

La înfiinţarea sa, ICAR-ul a fost împroprietărit pentru veşnicie tot prin decret regal.

Veşnicia a durat însă doar până-n zilele noastre.

Şi, „demnă de aceste zile“ e hotărârea tribunalului care a înstrăinat în baza unor documente fără noimă – un sat întreg, cu biserică şi cimitir – satul Nadeş.

La rădăcina, la esenţa tuturor mişmaşurilor – banii.

Bani care lipsesc agricultorilor.

Sistemul bancar românesc e unul prohibit pentru fermieri, agricultura fiind socotită ramură de risc.

Ce se întâmplă iarăşi cu mafia preţurilor la lapte, la legume, la carne şi, mai cu seamă, ce va mai fi fiind cu Camerele Agricole.

Îmi pun şi pun aceste întrebări la peste două decenii de libertate asumată.

Promisiuni electorale, speranţe deşarte şi, în ce-i priveşte pe cei cu pâinea şi cuţitul, mereu mai perfecţionaţi artişti ai „săriturii de pisică“.

Cum se face, cum nu se face, ei pică veşnic în picioare.

1989 le-a priit din plin.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.16, 16-31 AUGUST 2013