Adama 04 mai 2020
update 3 Jul 2020

Vânătoarea de albine, o practică veche renăscută în lumea modernă

Am avut ocazia să cunosc mulţi apicultori pasionaţi de meseria lor, însă cu toţii şi-au început activitatea similar, au cumpărat albine de la alţi crescători şi în felul acesta şi-au dezvoltat stupina. De curând însă am întâlnit un apicultor care şi-a transformat hobby-ul în meserie şi o face îmbinând cunoştinţele străvechi cu noua tehnologie şi experienţa dobândită muncind în străinătate.

Material genetic din zone nepoluate

Mihai Grama (foto) nu a cumpărat niciodată nicio albină, este „bârcar“, după cum sunt denumiţi în literatura de specialitate vânătorii de albine. A învăţat să caute albine de la bunicul său, pe care îl însoţea uneori la vânătoare. Pe vremea aceea era copil şi nu înţelegea prea multe, însă acum, cu toate informaţiile culese după ani buni de studiu, totul se leagă şi are un rost. „Am moştenit de la bunicul meu vânătoarea de albine, apoi am făcut Liceul Apicol, am lucrat în Institutul de Cercetare pentru Apicultură Bucureşti, aşa am învăţat să îmbin apicultura tradiţională, veche cu cea modernă. În plus, îmi place să merg să-mi găsesc materialul genetic cu care să lucrez, în munte, în zone îndepărtate de civilizaţie, unde nu sunt rase poluate, hibridate“, spune crescătorul de albine. Motivul pentru care recurge la această tactică este acela că „albina din munte are proprietatea de a se autoapăra de boli, paraziţi sau intemperii“, explică Mihai Grama.

Cu alte cuvinte, fondul genetic este mult mai valoros decât cel al albinelor crescute tradiţional, iar faptul că stupul este construit în pădure, departe de culturile agricole, îi dă garanţia că albinele nu sunt afectate de tratamentele aplicate culturilor agricole. „În munte nu se dă cu pesticide. Din punctul acesta de vedere avem un avantaj şi vă spun cu mâna pe inimă că în câţiva ani România va deveni o ţară exportatoare de albine. Tot ce înseamnă agricultură modernă în Europa distruge albina. În Italia, spre exemplu, toate asociaţiile au pus mână de la mână şi au dovedit practic că substanţele folosite în agricultură dau la unele insecte, dar şi la albină un efect retard. Gândacul de Colorado îşi pierde memoria, la fel şi albina, pleacă de acasă şi nu mai ştie să se întoarcă“, declară Mihai Grama.

Domnia sa vinde doar miere de zmeur şi salcâm şi spune că „de când am dat de zmeură în pădure, nu mai există noţiunea de cules de floarea-soarelui unde sunt loturi hibride, fără irigaţii şi trebuie spus că cine merge acolo îşi distruge albinele. În schimb, a merge în munte este o terapie şi pentru mine, e aer curat, răcoare, linişte, poluare 0 şi gândesc că, dacă îmi este mie bine, le este şi lor bine.“

Mierea bio, vândută cu etichetă standard

Mergând pe aceste considerente şi respectând principiul vechi de selecţie a mătcilor, Mihai Grama şi-a dezvoltat stupina bazându-se doar pe albine preluate din natură, studiate timp de un an şi ţinute pentru o producţie 100% bio. „Am în stupină doar albine vânate, aduse din pădure. Iniţial am pornit cu 7 stupi, mi-am făcut apoi 12, 18, 20, 40, 80 şi aşa mai departe. Astăzi am un număr de 200 de familii de bază, plus, minus 50, pentru că numărul lor exact este greu de precizat, însă tot ce am realizat este făcut pe cont propriu, fără a apela la Programul Naţional Apicol. Nu am beneficiat nici de lăzi, nici de tratamente. Motivul este birocraţia“, explică apicultorul.

Deşi a parcurs întregul program de conversie pentru obţinerea certificării mierii ca produs bio, apicultorul îşi vinde producţia folosind eticheta standard. „Am obţinut certificatul verde după primul an de conversie, după al doilea an l-am primit şi pe cel bej, care atestă că sunt certificat bio, acum, fiind în al patrulea an de certificare, am dreptul să ies pe piaţă cu miere bio. Cu toate acestea, nu am pe borcane etichetă care să menţioneze acest lucru“, spune Mihai Grama. Procedura de aprobare a etichetelor şi costul acestora nu îi încurajează pe producători să şi le procure, ba mai mult, pare a fi o sită deasă care cerne încă o dată apicultorii performanţi şi valoroşi pe care România îi are. „Dacă am 10 tipuri de miere, trebuie să fac 10 etichete diferite pentru care trebuie să obţin aprobarea Ministerului Agriculturii şi pentru care trebuie să plătesc 100 euro/bucata. De aceea am renunţat la etichetele bio“, adaugă indignat stuparul.

Problema se răsfrânge în ograda noastră, pentru că străinii nu se împiedică de această etichetă. Ei vin şi cumpără atât mierea cât şi albinele, pentru că le recunosc valoarea. Din păcate pentru noi, mierea românească pleacă din ţară vrac, neprocesată. Străinii, în schimb, au grijă să adauge valoare fiecărui sortiment, ambalând-o la 20 g, 50 g, 150 g, 250 g şi foarte rar la jumătate de kilogram. „La noi, dacă s-ar putea, s-ar vinde şi la 5 kg. La ei nu se întâmplă acest lucru, pentru că mierea este considerată delicatesă“, menţionează Grama.

80% din producţie merge la export

Toate opreliştile şi greutăţile pe care le-a întâmpinat în România l-au făcut pe apicultorul nostru să privească spre orizonturi îndepărtate, dar mult mai prietenoase şi care îi asigură dezvoltarea şi profitabilitatea afacerii. În opinia sa, „România nu este pregătită pentru a achiziţiona miere de calitate, aici se cumpără ce e mai ieftin, adus de afară şi de proastă calitate“.

A lucrat o perioadă în Franţa şi Italia, dar după un timp şi-a transformat angajatorii în parteneri de afaceri. „Le-am dat la început un borcan cu miere şi le-am spus să se ocupe ei de tot ce înseamnă analize şi, după ce le-au făcut, au văzut că e foarte bună. Atunci le-am spus: «Nu mai sunt sluga voastră pentru 1.000 de euro, veniţi voi şi cumpăraţi de la mine, eu mă ocup de gâzele mele la mine în ţară, în munte»“, povesteşte Mihai Grama. Aşa a ajuns ca 80% din ceea ce produce, adică câteva tone, să le trimită la export, iar restul să o vândă pe la târgurile cu produse tradiţionale, cu doar 10 lei borcanul de 450 grame. În aceste condiţii, poate nu e de mirare că atunci când a fost la Biofach, Târgul Mondial de produse apicole bio de la Nürnberg – Germania, apicultorul a reprezentat Italia şi nu România, cum ar fi fost normal.

Pe lângă valorificarea mierii, exportul de albine aduce încasări deloc de neglijat. Partenerii francezi sunt dispuşi să vină până în România, în munţi, şi să plătească 100 euro pentru o familie de albine, pentru că au garanţia că ceea ce primesc de la Mihai Grama are valoare biologică mare.

Cum se desfăşoară vânătoarea de albine

În limbajul stuparilor, această practică se numeşte furtişag provocat. În primul rând se merge într-o zonă depărtată de orice aşezare umană unde ar putea fi stupi cu albine. Apoi, totul pleacă de la ştiinţa de a alege momentul şi tehnica potrivită de a căuta o albină. Dacă albina a fost găsită, mai este nevoie doar de puţină răbdare pentru a descoperi şi stupul. „Albina prinsă se pune pe un fagure, se lasă acolo 3-4 minute, cât să-şi umple abdomenul, apoi se eliberează. După ce face zorul de recunoaştere, pleacă spre stup. Dar după 7-10-15 minute se întoarce la sursa de hrană şi de obicei vine cu 2-3 surate. Se încarcă cu miere, apoi iar pleacă şi se întoarce mai repede cu un minut. Importantă este prima, a doua plecare şi direcţia exactă. Atunci aflu direcţia către stupul creat de ele. Am în vedere că albina se deplasează cu 60 km/h şi merg pe direcţia ei pentru a localiza stupul. În prima zi îl descopăr şi a doua zi revin, anesteziez albinele ca să ajung la matcă şi o duc acasă. Anul viitor îi urmăresc comportamentul familiei rezultate, clădeşte bine, căpăceşte bine, nu e agresivă, propolizează? Totuşi stuparii se feresc să provoace furtişagul, pentru că atunci când albinele dau de o sursă de mâncare în altă parte se mobilizează toată armata şi omoară întreg stupul în câteva minute“, încheie Mihai Grama.

Patricia Alexandra POP
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.13, 1-15 IULIE 2013