Imprimati articolul

Miracolul mâinilor femeieşti
Zile de neuitat la pensiunea ţărănească de pe Valea Izei

Spune cu mândrie că este din Maramureşul istoric, de pe Valea Izei. Dacă vrei să o găseşti, vii direct în comuna Botiza, la pensiunea pe care a deschis-o de curând. Împreună cu soţul, fiica şi cu ginerele au căutat o casă foarte veche, au restaurat-o cu migală şi dragoste, aşa cum faci când îngrijeşti, când îmbăiezi pruncii...

Cu braţele lor au făcut totul, cu grijă ca nimic din lumea nouă, lumea de azi să-i atingă frumuseţea. În jurul casei lor sunt pensiuni câte vrei: făloase, confortabile, curate... Orăşanul care se cazează în ele se simte ca în vila sau blocul lui de la oraş. Pensiunea Iuliei are spiritul ţăranului în toată cuminţenia, smerenia şi înţelepciunea lui. Este mereu plină, mereu neîncăpătoare... La plecare, oaspeţii simt că şi-au regăsit pacea sufletului şi au redescoperit prietenia.

Muzeul Satului, ca punct de reper

Iulia Corău mi-a spus de ce a ales pentru pensiunea ei varianta „locuinţă autentică“: „La Bucureşti, la Muzeul Satului, unde merg de ani de zile, am înţeles valoarea noastră, a mara­mu­re­şenilor... Românii şi turiştii de departe privesc fermecaţi la scoarţele noastre, la vasele noastre minunate.“

De fiecare dată când a fost la Muzeul Satului a mai învăţat câte ceva, pentru că acolo sunt specialişti, oameni pasionaţi a căror cultură în domeniul folclorului, al tradiţiilor au impre­sionat-o peste măsură. Acolo şi-a redescoperit inima, şi-a recăpătat încrederea şi mai ales şi-a găsit drumul în viaţă.

Iulia Corău este acum o personalitate în lumea meşterilor populari. Ţese scoarţe, costume populare, ştergare şi pregăteşte bucate după reţete vechi maramureşene. În ţară nu este târg, festival sau concurs fără să fie invitată. Este cunoscută mai ales pentru priceperea de a pune în funcţiune războaiele de ţesut, de a le pregăti pentru lucru (la Bucureşti, Sibiu, la Dumbrava).

În pelerinaj la Strasbourg

Iulia are mereu de lucru, mereu este pe drumuri cu ai ei, care o susţin, o ajută şi o respectă. Tot umblând prin ţară, stând cu zilele acolo, la lucru sau cu scoarţele la vânzare, când venea ora mesei aşeza pe o măsuţă improvizată plăcinte cu brânză, ceapă şi mărar, plăcinte cu nuci... Cine se apropia era poftit la plăcinte, mai schimbau o vorbă... Cine gusta din plăcintele Iuliei se prăpădea de bucurie, de plăcere... Atât de multe laude a primit încât i-a venit o idee: „De acum am să vând şi plăcinte, nu numai scoarţe!“

Într-un an a fost invitată la Strasbourg la un târg cu produse culinare. Pe plăcintele ei a fost bătaie. Ei bine, plăcintele i-au adus noroc. Se vând foarte bine, primeşte comenzi... Încet, încet a făcut o mică afacere din asta. De aici şi binele din casa ei: a pus pe picioare o pensiune.
Trebuie spus că discuţia cu Iulia Corău este extrem de interesantă. Ştie foarte multe despre cultura populară maramureşeană, de la felul cum se pregăteşte lâna pentru scoarţe sau alte ţesături, la tehnica vopsitului în culori tradiţionale numai şi numai cu plante. Iulia spune că „în covoarele noastre punem toate florile comunei Botiza.“

Ce este frumos şi valoros dăinuie

Despre meşteşugul ţesutului, al vopsitului şi al împodobirii caselor, Iulia vorbeşte cu pasiune, cu mândrie. Are tonul uşor didactic deprins în atâţia ani de când dă explicaţii celor care vor să înţeleagă miracolul mâinilor femeieşti. Vestea bună este că în Maramureş se păstrează în mare măsură obiceiurile strămoşeşti. Chiar şi tinerii, când vin de la şcoli, de la facultăţi, îmbracă costumul popular, mai ales la biserică.

Fiica Iuliei, Maria, îi calcă mamei pe urme. De mică a luat-o la târguri, la Muzeul Satului... Într-o zi i-a spus: „Mămică, este la Muzeu o buturugă, eu acolo am crescut, acum este a mea“. Iubeşte folclorul, respectă tradiţiile cu sfinţenie. Iulia este bucuroasă să îmi spună că la Botiza, femeile mai ales, n-ar renunţa la portul popular, la moştenirea de suflet pe care o au de la părinţi pentru nimic în lume.

Desigur, timpul nu stă în loc nici aici. Modernul, con­for­tul sunt pe placul maramure­şenilor; se vede asta, cum spuneam, din felul în care şi-au construit pensiunile. Asta pentru că într-o vreme şi bărbaţii şi femeile au lucrat în străină­tate. Acum pleacă din ce în ce mai puţini. Câştigă din turism şi din comerţul cu ţesături. Oamenii sunt muncitori, harnici, au tot ce le trebuie. S-ar cuveni, spune Iulia, ca autorităţile care au responsabilităţi în urbanism, arhitectură, patrimoniu să se implice degrabă în protejarea autenticului în zonă. Altfel, Maramureşul, încet dar sigur, va deveni de nerecunoscut.

Din tainele coloritului

Culoarea roşie se obţine din sunătoare, coji de ceapă, coajă de cruşin. Este vorba despre un roşu special, care se regăseşte în costumul tradiţional al bunicii, o nuanţă specială, unică. Depinde de timpul de fierbere, de cantitatea de plante, de timpul când sunt culese. Verdele este mai frumos când se prepară din urzică, frunză de ştevie, din hrean. Negrul – din coajă de arin negru... Galbenul – oranj din păpădie sau dintr-un ghiocel cu mai multe petale, numit luşcă. Plantele se usucă la umbră, apoi la întuneric, apoi se vopsesc. De primăvara, până toamna târziu, femeile din Maramureş vopsesc firele care vor deveni curând minunate scoarţe.

Rodica SIMIONESCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2009

֩ Comentarii