Imprimati articolul

Unde sunt averile de căpătâi ale agriculturii?

Dintotdeauna, de când ne ştim, Revoluţia a însemnat evoluţie. Aşa ne-am imaginat şi în ceea ce ne priveşte evenimentele din decembrie ’89, adică de atunci de când o epocă de tristă amintire trecea în uitare, lăsând cale liberă unor vremuri pe care ni le doream prospere şi democratice.

Speranţe risipite în deziluzii

Aşa ar fi fost să fie dacă şi la români vremurile ar vremui după legile normalităţii. Numai că la noi fapta se extrage de-ndată în vorbă, în vorbă goală chiar. Vreau să spun deci că de vreo douăzeci de ani încoace speranţele, oricare ar fi fost ele, s-au risipit în amare deziluzii.

Să ne oprim la sat

Să ne oprim la sat şi să privim cu atenţie către agricultura românească. Orice om cu minte limpede, clară şi ascuţită ar fi găsit de cuviinţă să facă din această ramură economică, cu numeroase şi reale succese – un cap de pod, un domeniu prioritar fiindcă specificul ei, dublat de priceperea românilor, ar fi condus la o rapiditate a circulaţiei banilor, dăruind economiei naţionale venituri pe măsură. S-a preferat însă contrariul pe motiv că nu mai este actuală, de „bon ton“ dacă vreţi, agricultura cooperatistă şi, în numele revenirii terenurilor agricole la stăpânii de drept s-a îmbunătăţit degrabă patrimoniul agricol naţional.

Şi nepriceperea politicienilor de pripas nu s-a oprit aici. Cu o ură greu de înţeles au pus la pământ averile de căpătâi ale naţiunii române. IAS-uri, SMA-uri, Staţiuni şi instituţii de cercetare agricolă, Sisteme de îmbunătăţiri funciare şi irigaţii, totul, dar absolut totul, în numele unei ideologii revoluţionare, a fost prefăcut într-o pleavă tocmai bună de risipit în cele patru vânturi.

Dezastrul cercetării

Urmarea, firească de altfel, nu e greu de bănuit şi rezultatele nechibzuinţei sunt suportate azi de poporul român. 70% din ceea ce punem pe masă provine de pe te miri unde şi în mare parte „cumpărăm“ pe datorie. Pe de altă parte rechinii, noii rechini cu „badigard“, s-au aruncat cu ghearele şi cu dinţii asupra averii naţionale.

Un singur, dar mai mult decât edificator exemplu.

Cercetarea Agricolă Românească, mândria agriculturii româneşti în ansamblu, a fost căsăpită de satrapi flămânzi de arginţi. Făptaşii sunt, în general, oameni politici ori, evident, acoliţi ai acestora. Aşadar, dacă în România anilor ’80 existau 121 de unităţi de cercetare agricolă ce deţineau mai bine de 160.000 ha, astăzi mai vieţuiesc doar 62 de unităţi ce deţin mai puţin de 36.000 hectare. „Sunt şi situaţii absolut hilare – îmi spunea deunăzi proaspătul preşedinte al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Sin. Astfel, la Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru pomicultură Piteşti – Mărăcineni s-au retrocedat, ilegal, 654 ha, ce includ până şi terenurile de sub laboratoarele şi depozitul de fructe.“ Situaţia relatată nu e singulară, ci generală. Chiar şi Institutul Naţional de Cercetare Agricolă de la Fundulea şi-a pierdut mare parte din patrimoniu.

Marea cârdăşie

Jafului i se adaugă dezinteresul. Deşi beneficiază în sfârşit de o lege, cercetarea agricolă românească nu se bucură încă de prevederile ei. Finanţarea de la bugetul de stat a rămas în fapt autofinanţare, cercetătorii nu sunt plătiţi cu lunile şi, între timp, importăm, importăm seminţe şi material săditor – neadaptate condiţiilor României, şi, în numeroase cazuri – inferioare celei româneşti. Înţelegeţi acum nedumerirea mea. A fost nevoie de sacrificii umane pentru prăduirea averilor naţionale.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 7, 1-15 APRILIE 2010

֩ Comentarii