Imprimati articolul

Un optimist năuc

Recunosc, sunt un pic năuc. Dar, ce zic eu? Zăpăcit de-a binelea!
Nu e zi de la Dumnezeu lăsată să nu-mi încep treburile frecându-mă la ochi.
Ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis de coşmar.

Aş vrea eu! Să-mi revin adică! Eu, şi alături de mine, sunt sigur, milioane de români.
Numai că, se vede treaba, aşa ne-a fost nouă dat.
Să schimbăm, cam de când ne ştim, cinstea pe ruşine.
Altfel cum să iei cele ce se întâmplă, de ani buni, aici, unde Papa însuşi, Papa de la Roma, zicea că sălăşluieşte „tărâmul îngerilor“?

Nimic nu se mai leagă

Citesc aşadar ziarele, ascult radioul, trag cu coada ochiului la televizor, vorbesc cu oamenii.

Nimeni şi nimic nu-mi dau a înţelege că ceva se leagă pe aici, pe la noi.
Înaintăm precum racul.
Recesiunea şi, e uşor de observat, cu şi mai sâcâitoare insistenţă, criza morală ne-au dijmuit forţele.

Nu ne iese nimic. Ori, aproape nimic.
În economie, aproape milionul de disponibilizaţi joacă şotronul.
„Salariile compensatorii“ au devenit un fel de prime de Crăciun.
Adică, nu are omul unde şi ce face, dar este răsplătit cel mai adesea, în avans, cu simbria pe doi ani.

Deraiere totală

Construcţiile, câte mai sunt, au îngheţat, în curând şi la propriu, calea ferată a deraiat demult la statutul de „a doua armată“ a ţării, drumurile s-au înglodat mai abitir ca în satul meu de baştină odinioară, mare parte a câmpului s-a prefăcut în bătătură.
Pieţele abundă de produse venetice, în vreme ce producătorii, câţi mai sunt, îşi aruncă rodul şi rostul muncii lor pe apa sâmbetei.

Viaţa românului, dominată de plat şi cenuşiu, atârnă de un fir de aţă, ca să nu zic de FMI – în vreme ce, cu ochii pe Europa din care facem parte – oamenii compară şi se compară.
La Ei, ca de obicei, se poate!
La noi domină gâlceava, prostia, neputinţa.
Mâna de sprijin întinsă de UE e pupată, dar nu strânsă bărbăteşte.

Viaţa românilor

Nu ştim, şi asta cam demultişor poveste, ce e, ce mai e cu noi, românii.
Costul „coşului zilnic“ echivalează cu o pensie, nu mai sunt bani pentru „compensate“, spitalele îşi închid porţile.

Am văzut deunăzi, la televizor, adevărul adevărat despre România democrată.
La o Casă de ajutor pentru pensionari, sute de oameni se călcau în picioare pentru două pâinişoare distribuite gratuit.
Tinerii orbecăie. Adică, îşi zic, încotro?

Cei cu mai multă dăruire de sine iau drumul bejeniei.
La sat naşterile sunt tot mai rare.
Viaţa a cam fost învinsă.
Satul, locul în care tradiţiile româneşti impuneau respect şi recunoştinţă, este dominat acum de strâmbătate, violenţă şi nu arareori de crimă.
Am, trăiesc zilnic vă ziceam, sentimentul orbecăielii.
Al unei ţări aflate în derivă.

Spre ce ne îndreptăm?

Nimeni nu cunoaşte încotro ne îndreptăm paşii.
Politicienii, îi numim aşa cu multă bunăvoinţă, cei cu pâinea şi cuţitul aşadar se joacă „de-a baba oarba“.

Legaţi la ochi, slobozi la gură dau ori de câte ori le e lesne, şi le este, dau iama aşadar prin visteria ţării, punând în schimb bir până şi pe aerul pe care îl respiră concetăţenii.
Patria, patriotismul, munca au devenit vorbe de ocară.
Un recent sondaj de opinie demonstrează însă că oamenii-oameni, adică noi ăştia, fără ifose, pricep dezastrul.

85% dintre cei chestionaţi au afirmat că România merge într-o direcţie greşită. Că este nevoie, dureroasă nevoie de schimbare.
Fiindcă n-aţi uitat vorba cu peştele…
Or, unde nu-i cap, vai de restul!
Aşadar mă întreb şi vă întreb:
Am vreo şansă să scap de coşmarul nopţilor şi zilelor mele?

Gh. VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.21, 1-15 NOIEMBRIE 2009

֩ Comentarii