Imprimati articolul

Un cioban care visează  la... o stână europeană

Ca una care am dintotdeauna strânse legături cu satul românesc şi cu munca ţăranului, ştiu ce înseamnă să te înhami să creşti oi, mai ales în timpurile acestea, când nici carnea, nici lâna nu mai sunt la mare preţ, ca odinioară. Ştiu, şi o spun şi celor care cred că la ţară curge, căci aşa ar trebui, lapte şi miere. Nu curge nici măcar la o stână – unde oile, de bine, de rău, chiar dau ceva lapte – mai nimic. E muncă multă, soare torid, năduşeală din belşug. Şi dragoste pentru animale. Şi, când să tragi linia la socoteli, oarece beneficii.

Brânza merge, lâna nu

Pe Viorel Capră din comuna prahoveană Floreşti mi l-a recomandat, la o documentare pe care am făcut-o în localitate, chiar primarul Eugen David. L-am rugat să îmi vorbească şi să mi-l prezinte pe cel mai bun fermier de aici. Şi acesta s-a gândit că Viorel Capră ar fi ceea ce doream eu. Se zbate, îşi dă interesul, are ceva animale... Aşa că am început dialogul cu omul. S-a pensionat cu mai mulţi ani în urmă pe caz de boală de la o societate din Ploieşti şi a venit, căci nu suporta să stea degeaba în casă, la Floreşti, ca să crească oi. Pentru că, în primul rând, îi place să facă asta. Deşi nu primeşte niciun ajutor de la Stat şi deşi în ultima vreme treaba merge destul de prost, micul fermier, cum îşi spune, are 466 de oi, 238 tinere, 220 de capre şi şapte vaci. Vinde laptele sau face brânză şi o vinde şi pe aceasta. De fapt, după cum îmi povesteşte, brânza o face baciul de la stână, care de la 15 ani tot asta face.

Baciul bătrân, ca să adaptăm proverbul, face brânza bună. Căci ea, brânza, chiar şi în vremurile astea de criză, tot se vinde. Nu la fel stau lucrurile cu lâna oilor. Nici măcar cu carnea de miel. Acestea, din păcate, nu prea mai au căutare. Femeile nu mai torc, ca altădată, fuioare de lână ca să ţeasă cuverturi ori să facă şosete şi pulovere membrilor familiei. Nici măcar daracul de odinioară nu mai există, cu excepţia unor cazuri numai bune de numărat pe degete, decât pe la muzee. Fabricile care foloseau ca materie primă lâna au sucombat şi ele, încet, încet, după Revoluţie. Cât despre carnea mieilor şi iezilor, aceasta, din cauza preţului destul de mare, nu se prea vinde. Nici de Paşte, nici în alt moment, ca în anii trecuţi.

Penurie de ciobani

Viorel Capră – nume parcă predestinat creşterii caprinelor – are, în afară de propriile-i braţe de muncă, şi pe cele ale celor şapte angajaţi ai săi, pe care se poate baza. Deşi, după cum spune, „găseşti greu să angajezi ciobani şi văcari. Ingineri găseşti mai repede decât un cioban bun. E şi muncă, sunt şi condiţii grele, e soare, e praf, e lipsă şi de apă rece de băut, de multe ori. Eu le dau salariu de două ori pe lună, mâncare caldă şi uscături, dar multora nu le convine şi mereu trebuie să caut şi să schimb ciobanii. Doar doi sunt statornici şi vin mereu la tocmeală“.

Deşi are 74 ha de teren luate în arendă, omul ar vrea să poată beneficia şi de islazul de la Călineşti, un sat care aparţine de comuna Floreşti: „Aş putea să plătesc pentru el, deoarece acolo nu sunt decât şapte vaci şi proprietarii lor nu plătesc nimic. Dar n-am găsit înţelegere la primărie.“ Viorel Capră visează să facă din stâna sa una europeană. Vrea, însă nu poate singur. Căci Statul stă pe margine şi se face că nu vede nimic din spasmele micilor fermieri.

Nina MARCU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 11, 1-15 IUNIE 2010

֩ Comentarii