Imprimati articolul

Ultimii nomenclaturişti ai vechilor… meserii

Nu mai este o noutate pentru nimeni, ne-am modernizat – chiar dacă nu cât cere Uniunea Europeană – şi noi, românii... Într-atâta încât, în unele cazuri, mai că am dat, exagerând un pic proporţiile, cinstea pe ruşine. Tradiţiile care ne reprezentau ca naţie, care erau, în definitiv, emblematice pentru înaintaşii noştri, aproape că, încet, încet, au sucombat. Nişte nebuni frumoşi, care se încăpăţânează să păstreze o amprentă certă a acestui popor pentru generaţiile care vin din urmă, nu le lasă să moară.

Caut un atelier de remaiat ciorapi...

Nici măcar nu erau pe vremea când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele... Erau mai acum, să zicem, jumătate de veac. Şi arareori le găseai prin satele înstărite.

Uite, fără să vreau, deja am adus în discuţie o meserie veche, pe cale de dispariţie. Ca să nu zic că e dispărută de tot, căci, prin câteva sate pricăjite din România mai există câte un potcovar bătrân, care se omoară cu foalele şi cu caielele pentru puţinii cai care mai trăiesc prin zona lor... O să vorbim şi despre „pantofarii de cai“, cum îşi spun cu mândrie aceşti ultimi mohicani. La fel cum ne vom aminti şi despre meseriile de ceasornicar, coşar, geamgiu, olar, fochist, rotar, tăbăcar, curelar, cojocar, zeţar... Şi încă o mulţime de îndeletniciri pe care pierzania le-a luat, tot mai mult, şi mai mult, în stăpânire...
Dar, mai întâi, doamnele.

Aşa că, să vorbim despre atelierele de remaiat ciorapi, unde câte o femeie aprigă se lupta pe vremuri să agaţe la loc ochiurile duse la ciorapi. Mai ştie cineva, pe undeva, un astfel de atelier? Sau dactilografie şi stenografie... Lipsesc şi acestea, la acest moment, din nomenclatorul de meserii.

Dar de un darac mai ştie cineva? Sau de o vopsitorie de lână de la oi? O călcătoreasă?... Nici măcar croitoresele nu mai au azi cătare. Cât despre ateliere de brodat, surfilat, festonat, nici nu mai e cazul să amintim aici. Multele magazine de peste tot, chiar şi de la sat, în unele cazuri, oferă doritorilor toate serviciile de care au nevoie. Ateliere de acest gen nu mai sunt funcţionale, practice, nici pe departe eficiente.

Meseria de femeie

Şi, totuşi, multă vreme lumea a trăit diferit de modul cum trăieşte acum. Femeile nu se duceau la serviciu, dar ţineau, cu tot ce era necesar, casele. Nu era gospodărie din care să lipsească, să zicem, războiul de ţesut. Aici se ţesea, la lumina candelei sau lumânării de seu. Cu toate aceste obiecte pritocite, trudite, migălite, se umpleau lăzile de zestre ale fetelor. Între un preş de pus pe jos şi o cuvertură de aşternut pe pat, de fapt femeile practicau, chiar dacă la scară mică, o adevărată industrie casnică.

Ele munceau. Lucrau. Făceau tot necesarul casei. Bărbaţii aduceau, să zicem, acasă, lâna de la oi. Femeile se apucau, de îndată, să o chivernisească. Erau şi femei ambiţioase care reuşeau să mânuiască acul pentru confecţionat bundiţe, pe lângă meliţă, vârtelniţă, urzoi. Mănuşile, ciorapii, flanerele, şalurile erau făcute tot în casă, tot de femei, tot din lâna de la oi. Tot femeile le vopseau şi, dacă era cazul, le ornamentau.

Pe atunci, cânepa nu era considerată drog şi nu intrai în atenţia celor de la Crimă Organizată dacă o aveai în preajmă. Atunci era folosită, după multe operaţii, la urzit şi ţesut pânză. Femeile se pricepeau la croit şi cusut şi, cu mâna lor, făceau îmbrăcămintea pentru toţi ai casei. Acul şi aţa trasau curbe sinuoase pe ştergare, ii, cămăşi, feţe de masă. Adevărate poveşti scriau femeile în cuverturile pe care le ţeseau în războaie.

Tradiţii doar de… vânzare

Şi nici nu aveau pretenţia, cu lungul nasului ştiut, cum se aflau, că înfăptuiesc nişte meserii divine... Mai apoi, toate cele descrise mai sus se făceau şi în ateliere speciale. Azi, nici măcar războaie de ţesut nu se mai găsesc prin gospodării. Şi dacă în vreo ogradă mai e vreunul, nu mai e demult funcţional. Azi, şi să vrea cineva să mai facă vreun război de ăsta, nu mai ştie. Căci nu mai e nimeni care să-i înveţe şi pe alţii cum se face. Bătrânii care cunoşteau taina s-au pierdut pe drumul spre eternitate.

Ai noştri, mai ales tinerii, nu mai sunt interesaţi de lucrurile de odinioară. În case sunt azi covoare persane, parchet, gresie, prosoape de la magazin – uneori chinezării făcute la tarla – lenjerii din mătase, feţe de masă – tot de cumpărat.

Uneori, câte un străin – era să zic câte un rătăcit, dar nu e drept - mai vede pe undeva minunăţiile noastre. Şi-i place ce vede. Şi vrea să aibă, să ducă în ţara lui, să ia cu el ceva din misterul punctelor şi liniilor imortalizate cu atâta trudă în câte un obiect popular. Iar la noi, cusăturile şi ţesăturile tradiţionale ajung doar în câte un muzeu dispus să primească pe pereţi sau în dulapuri aşa ceva. Şi cine se mai întreabă că ne pierdem identitatea, ne dispare amprenta personală...

Desigur, astea sunt chestiuni puerile... Nu sunt pentru miniştrii de la cultură, învăţământ şi de pe unde or mai fi fiind ei. Păi domniile lor au pe cap alte lucruri mai impor­tante: ce deplasări în străinătate pe banii pârliţilor de cetăţeni mai fac, ce haine de firmă să-şi mai ia, la ce localuri bune să mănânce... Ehei, astea chestiuni arzătoare, nu... Vin şi eu acuma să vorbesc despre războiul de ţesut, despre tradiţii şi despre meserii dispărute... Ei, bine, vin. Şi acum şi data viitoare. Poate aude, vede, află şi vreunul din Guvernul lui Boc al IV-lea...

Nina Marcu
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.3, 1-15 FEBRUARIE 2010

֩ Comentarii