Imprimati articolul

Tradiţiile se pierd pe drumul Europei

Satele cărăşene din Banatul de Munte sunt tot mai sărace. Oamenii, după cum am mai spus, sunt tot mai puţini, iar cei care mai supravieţuiesc în aceste oaze în care prosperitatea mai trăieşte doar prin amintiri nu mai pot sau nu mai vor să rămână ţărani simpli. La început, adică în urmă cu vreo zece ani, şi-au vândut pământurile pe preţuri derizorii. Acum îşi vând şi animalele şi e greu de spus ce va urma „în curând“.

Aceeaşi faţă palidă

Cert este un singur lucru. Deocamdată, cu mici excepţii, n-au apărut nici ferme moderne, nici investitori, nici sere de legume şi flori şi nici alte investiţii care să schimbe cu adevărat faţa acestor aşezări. Cu toate că peste tot apar pe sticlă feţe zâmbitoare care te invită să faci programe şi să accesezi fonduri europene.

Dar de la invitaţia cu zâmbetul pe buze şi până la momentul în care ţăranul se vede cu banul în traistă sunt drumuri lungi pe care nu le poţi străbate decât dacă şti să dansezi după muzica oferită. În aceste condiţii, mulţi oameni din mediul rural trăiesc din mila primăriilor sau din pensii sau îşi reorientează paşii spre oraş. Cei bătrâni mai au regrete pentru ce se întâmplă în jurul lor, dar tinerii anesteziaţi de Internet pleacă fără să se uite în urmă.

Au dispărut până şi caprele

Am străbătut în ultimii ani toate comunele judeţului Caraş-Severin. Am întâlnit şi primari, dar şi oameni simpli fericiţi. Din an în an, opti­mismul acestor oameni a început să dispară. Pentru că în multe sate administraţiile locale s-au împotmolit în birocraţie, iar oameni nu mai au posibilitatea să ţină nici măcar o capră sau o vacă care să le dea porţia zilnică de supravieţuire. „Nu mai avem nici capre în sat“, îmi zicea cu tristeţe un bărbat de vreo 60 de ani dintr-un sat situat în apropierea graniţei cu Serbia. Nu mai avem cum să le ţinem. Căprarul, omul care le păzea, ne cerea 15 lei de capră, mâncare şi ţigări. Până la toamnă, costul păzitului era mai mare decât preţul caprei.

La vaci este la fel. Au cerut 30 de lei de vacă, trei mese şi un pachet de ţigări în fiecare zi. E aproape un milion pe lună, iar în 6-7 luni, cât le scoate la iarbă, îi dai vaca lui. Tu cu ce mai rămâi? Înainte vreme mergea. Erau, ce-i drept, destule restricţii şi atunci. Dar în fiecare sat erau văcari, căprari, ciobani, porcari, oameni care îşi câştigau cinstit bucata de pâine, fiind în acelaşi timp continua­torii unor tradiţii despre care n-o să-şi mai amintească nimeni. Îţi era drag seara să stai în poartă să-ţi aştepţi animalele sătule când se întorceau de la păşune. Era o tradiţie, acum se pierde şi nu mai aşteptăm nimic…,“ zice în final cu dezamăgire bărbatul din comuna cărăşană.

Nicolae PĂTRUŢ
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.14, 16-31 IULIE 2009

֩ Comentarii