Imprimati articolul

Toamnă ideală pentru însămânţări

Ploile de la începutul lui septembrie reprezintă ceea ce noi, agronomii, asemuim unei mane cereşti pentru pregătirea viitoarei recolte. Cei care au reuşit să facă arătura de vară, inclusiv scarificarea miriştilor pentru spargerea harpanului, au asigurat de pe acum un spor de recoltă de 50%. Vremea este prielnică şi pentru cei care ară acum, după ploi, respectiv pentru agricultorii care nu au făcut acest lucru în vară.

„Captarea“ apei, esenţială acum

Acum, problema cea mai mare este păstrarea apei în sol. Pe arăturile din vară nu trebuie decât să se acţioneze cu utilaje care să oprească evaporarea apei. Chiar şi în cazul arăturilor efectuate acum se impune să se folosească combinatorul sau alte utilaje uşoare. Asta în funcţie de starea solei, care fiecare în parte are nevoie de un tratament special. La noi este o vorbă: agronomul trebuie să vorbească cu câmpul. Iar dacă are în plus şi „ureche muzicală“, reuşita este sigură.

A trecut vremea când lucrările agricole se fac, cum s-ar spune, după manualul de agrotehnică. Viaţa ne obligă să ne adaptăm lucrările la tehnica şi tehnologiile noi, care asigură nu numai productivitate, ci şi o mare economie de bani. La fel şi în cazul seminţei. O normă de sămânţă de 220 kg la hectarul de grâu sau 130-140 kg la orz pare a fi cea mai aproape de adevăr. Sămânţa, nu numai că este scumpă, dar, folosită în exces, aduce pagubă.

Condiţia este ca ea să fie sănătoasă şi încorporată în sol în perioada optimă. La rapiţă, această perioadă se va încheia curând, ca de altfel şi la orz. Eu, în zona Mihăileşti-Giurgiu, am semănat jumătate din rapiţă înaintea ploilor, asta mai mult de frica secetei. Cei care au semănat după ploi poate vor fi mai câştigaţi. Dar în agricultură trebuie găsit un echilibru între certitudine şi risc. Un risc pare a fi să însămânţezi şi suprafeţe mari de orz. Cine îl cumpără? Berarii nu, pentru că îl aduc din afară. Zootehnia românească consumă puţin, iar pe export nu poţi conta.

Pâinea nu ştie de supraproducţie

Am înţeles că, la nivelul ţării, se va însămânţa mai puţin grâu. Este o mare greşeală. Grâul a fost şi rămâne o plantă naţională, mai ales acum, în condiţiile crizei, când consumul este în creştere. Şansa valorificării excedentelor ar putea-o reprezenta patru noi Asia. În special chinezii, coreenii şi japonezii. Aici ar trebui deschise porţile.

Sfatul meu este să mergem în continuare pe soiurile româneşti de grâu. La Mihăileşti, acestea vor reprezenta şi în această toamnă 85% din suprafaţă. Nimic nu poate fi mai valoros decât ce se produce aici, în ţară. Din păcate, în cazul unor culturi ne vedem obligaţi să importăm. Hibrizii străini, de rapiţă, bunăoară, sunt buni, dar foarte sensibili, mai ales la dăunători şi chiar la îngheţ. Din păcate, suntem obligaţi să-i cultivăm, pentru că alţii nu avem. Acum, când scriu aceste rânduri, sunt optimist. Cred într-un an agricol bun. Iar dacă guvernanţii vor înţelege acest lucru şi vor da un ajutor financiar acceptabil, totul va fi OK.

Staţiunea de cercetări din Mărculeşti – ultimul act

În anul 1929, în cea mai aridă zonă a României, în centrul Bărăganului de sud, marele om de ştiinţă Gh. Ionescu-Şişeşti şi alţi agronomi de valoare au hotărât înfiinţarea unei Staţiuni de cercetări pentru cultura plantelor, în special a cerealelor. Aici urma să se experimenteze, în condiţii de secetă, rezistenţa plantelor, folosirea unei agrotehnici care să ducă la diminuarea efectelor secetei.

La vremea aceea, fiecare secvenţă tehnologică era supravegheată de către un inginer. La Mărculeşti au fost repartizaţi absolvenţi ai Facultăţii de Agronomie, şefi de promoţie, care şi-au dat seama imediat că viaţa le oferă ocazia unică de a explora un spaţiu profesional nou. A fost o provocare, pe care generaţii întregi de cercetători au transformat-o într-un mod de viaţă.

Actualul director al Staţiunii, inginerul Dumitru Tudoran, a crescut în Staţiune de la vârsta de 7 ani. A asistat la „creşterea“ şi „descreşterea“ prestigiului instituţiei. Privind înapoi cu mândrie, cu devoţiune, inginerul Tudoran şi-a propus să nu părăsească Staţiunea care pare că îşi trăieşte ultimele zile.

De la extaz la agonie

„Fermierii, spune directorul Tudoran, au astăzi la dispoziţie tehnologii, rodul a 80 de ani de activitate a unor oameni care n-au trăit decât pentru asta. Anul 1989 a prins cercetarea agricolă într-un vârf maxim al activităţii. La Mărculeşti lucrau 16 cercetători. După ’89, când toţi aveau dreptate, şi toţi s-au prins că pot să prăduiască, dacă nu eram aici, eu care am trecut prin tot şi prin toate, nu ştiu ce se întâmpla.“

– În momentul acesta sunteţi doar patru cercetători. Unde sunt ceilalţi, ce s-a întâmplat?

– Majoritatea specialiştilor de înaltă clasă, care aveau salarii de mizerie şi pământul le fugea la propriu de sub picioare, au acceptat oferte la firme cu nume şi cu mulţi bani. Era normal să opteze pentru altceva. Vedeţi, şi acum mă minunez că la Fundulea cercetători de talia domnilor Itu şi Săulescu au rămas acolo, deşi au avut oferte la catedre în Franţa şi la firme care i-ar fi plătit regeşte. Au rămas, pur şi simplu din patriotism.
Până şi Academia Română…

– Vorbeaţi despre pământurile care v-au „fugit de sub picioare“.

– Pământurile au fost revendicate de Academia Română. Noi aveam, dovedit cu acte, doar 600 ha care erau ale Institutului de Cercetări Agronomice al României. Am crezut că putem face o colaborare cu Academia, aşa era firesc, dar interesele au fost altele. În timp ce noi eram în şedinţă, să hotărâm retrocedarea prin comasare a acestor terenuri, grupul de firme GRIFCOR începuse să le lucreze.

– Cum vă desfăşuraţi acum activitatea?

– Cercetare facem pe 20 ha. Este mai mult o activitate de colaborare cu firme străine, iar programele le avem cu Institutul Fundulea, care a câştigat câteva contracte. Avem numeroase solicitări, pentru că noi am rămas un reper în zonă. Fermierii vin şi ne cer ajutorul când au o problemă.

Dacă va fi să vină valul de lăcuste ...

La 80 de ani de la înfiinţare, sperăm că cei din jur se vor trezi mai ales că se tot discută despre revigorarea staţiunilor ştiinţifice din toată ţara. Bine ar fi să se grăbească, să ne grăbim, pentru că într-o zi o să vedem că dau lăcustele peste noi, pentru că nu mai este nimeni să le supravegheze. Indiferenţa, iresponsabilitatea care au distrus practic cercetarea românească vor lăsa urme de nevindecat.

Rodica SIMIONESCU
REVISTA LUMEA SATULUI NR.18, 16-30 SEPTEMBRIE 2009

֩ Comentarii