Imprimati articolul

Tismana, locul în care oamenii îşi găsesc liniştea şi alinarea

Interviu cu Maria Procopia, muzeograf la schitul Mănăstirii Tismana

„Alături de cei buni, şi cei răi devin buni“

– Maică Maria Procopia, aş vrea să ne spuneţi câteva lucruri, pe care cititorii noştri nu le ştiu, despre această mănăstire, despre istoria ei şi tot ce se petrece aici. În primul rând, ce înseamnă viaţa monahală pentru dumneavoastră?

– Dincolo de ceea ce se vede, viaţa monahală este una deosebită, înseamnă multă odihnă şi linişte. Până la urmă asta ne deosebeşte pe noi, cei care am lăsat totul şi am venit aici, de restul lumii. Suntem oameni cu anumite neputinţe, însă ne silim să le depăşim, iar acest loc ne ajută foarte mult pentru că aici au trăit oameni sfinţi. Şi ne ajută mediul în care trăim, pentru că alături de cei buni şi cei răi devin buni. Însă viaţa monahală este una lăuntrică, ascunsă… Nu înseamnă muncă. Ceea ce nu se vede este un război lăuntric.

Reîntoarcerea în timp

– Din ce am văzut până acum, aveţi un muzeu deosebit. Ce documente şi piese deţineţi aici?

– Mai întâi ar trebui să vă spun câte ceva despre istoricul acestui muzeu şi despre cum am ajuns să-l deschidem şi pentru asta ar trebui să încep cu pictura bisericii. La sfinţire, în 1377, aceasta era pictată monocrom în desene simple. Prima frescă policromă este realizată abia în 1564 de către Dobromir din Târgovişte, cel mai vestit pictor al acelor timpuri. Din această frescă veche s-a păstrat pictura pronaosului, din prima încăpere. În restul bisericii este aplicat un nou strat de frescă la 1733. După încă 30 de ani s-a aplicat şi peste fresca lui Dobromir, a pronaosului, o nouă frescă. Deci au fost două straturi suprapuse de frescă şi era prima lucrare de acest gen din ţara noastră. În 1955, când a luat fiinţă muzeul, a fost deschis şi un atelier – şcoală la care s-au înscris mulţi pictori, dar puţini au şi terminat.

În ceea ce priveşte celelalte obiecte de cult, Tocilescu a luat tot ceea ce a fost de valoare când a deschis muzeul de antichitate de la Bucureşti, iar aceste exponate au plecat odată cu marele tezaur în Rusia. Mică parte s-a întors şi a intrat în patrimoniul naţional, fiind expusă tot în muzeele din Bucureşti. Dintre acestea mai importante, nu doar ca valoare istorică, ci şi sufletească, se numără Evanghelia Sf. Nicodim, o cădelniţă din aur şi încă alte 40 de obiecte aflate la Muzeul de Artă: chivotul, sicriaşul sfintelor moaşte, uşile vechii biserici lucrate de meşterul Nichita.

O oază de rugăciune şi evlavie

– Prin ce se deosebeşte Tismana de alte mănăstiri din zonă şi din ţară?

– Am colindat multe mănăstiri până am ajuns aici, unde mi-a plăcut mult rânduiala lăsată de călugării care au stat în acest loc până în ’49. În afară de arhitectura ei deosebită, viaţa aceasta de obşte o face specială.

– Ce ar putea determina potenţialii vizitatori să vină aici?

– În primul rând, sfintele moaşte, pentru că oamenii vin pentru rugăciune. Pelerinii sunt cei care vin în număr mare din evlavie, dorinţa de a se ruga. Vin turişti şi pentru frumuseţea locului şi a bisericii care, după spusele istoricilor şi arheologilor, se pare că datează din secolul XIV. Despre arhitectura acestui monument ar fi de spus câteva lucruri: este construită în plan triconc, iar tipul acesta de plan a fost adus pentru prima dată pe pământ românesc de Sf. Nicodim de pe muntele Athos. Aduce puţin cu bisericile sârbeşti, fiind una destul de complexă pentru vremea la care a fost construită.

– Am văzut aici în preajmă şi construcţii noi, cu locuri de cazare şi de servit masa. Am putea vorbi aşadar şi de un fel de turism monahal?

– Sincer vorbind, nu promovăm turismul monahal pentru că noi suntem călugări. Aşteptăm oamenii să vadă şi frumuseţea locului, dar să vină către biserică, să fie credincioşi, să se roage, să-şi găsească liniştea şi alinarea. Tismana nu este un muzeu în care ei să vină şi să vadă obiecte de mare valoare. Pentru asta există muzeele. Din păcate, mulţi şi-au pierdut vocaţia, pentru că înainte oamenii se retrăgeau aici din dorinţa de a fi mai aproape de Dumnezeu, singuri, pentru a se ruga pentru lume. Dacă oamenii vin numai din dorinţa de a vedea frumuseţea monumentului, e drept că nu le putem închide uşa, sperând că poate în inima lor se deschide ceva. Printre cei care vin aici am întâlnit însă şi oameni deosebiţi, cu probleme şi greutăţi, care caută ca în viaţa lor şi în tot ceea ce fac să-l afle pe Dumnezeu. Oamenilor aceştia nu li se poate închide uşa în niciun caz.

Ion BANU
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 12, 15-30 IUNIE 2010

֩ Comentarii