Imprimati articolul

Ţăranul şi satul în „penelul suferinţei“

Obişnuiesc adesea, ca tot omul dealtfel, fac ce fac, zic, şi-mi odihnesc privirea pe albumele, de o rară sensibilitate, aparţinând pictorilor români.
Acelor pictori ale căror opere focalizează traiul, amărăciunea trecerii anilor peste poporul de ţărani care este poporul român.

Ceva îmi atrage cu deosebire atenţia de fiecare dată.
Populând în timp epoci felurite, maeştrii, pictorii au scris cu penelul istoria vetrei veşnicirii noastre.
Coborârea în timp

Numai că, parcurgându-i cronologic, observi lesne că lumea ţărănească de la noi a coborât, în timp, pe canavaua unor trăiri şi sentimente, mai degrabă involuând decât înmugurind.

Grigorescu, spre exemplu, deschizător de epocă în pictura ţărănească, ne oferă imagini bucolice, pline de sevă, de promisiuni şi speranţe aşadar.
Ţăranii lui, deşi anonimi, poartă în privirile şi pe chipurile lor robusteţea unui neam dăruit de îngeri.

După Grigorescu, Băncilă, cel care-i urmează, surprinde parcă o cu totul altă lume.
Încrâncenată, revoltată, precum în poezia coşbuciană.
„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt!“ – rostesc parcă aprigele chipuri din „1907“.
Şi viforul acelor zile a îngenuncheat parcă spiritul ţăranului român.

Mă opresc aici cu observaţiile mele, de împătimit în ale istoriei ruralului românesc, mă opresc şi observ, cum mai ziceam, că istoria universului ţărănesc este la noi una a obidiţilor şi umiliţilor unui neam de sorginte nobiliară.
Comunitatea rurală sub dictatură

Viaţa satului a curs la noi între două dictaturi.
Cea a proletariatului şi, pe un ton deloc senin, cea a democraţiei.
Colhozul a pustiit până şi sufletele.
Capitalismul furibund întronează lehamitea.
Şi de la lehamite la resemnare nu mai e decât o bătaie de aripă frântă.
N-a avut pământ, i-au lipsit vitele şi plugul, spuza din vatră n-a clocotit decât arareori ceaunul.

Nu altcumva i se întâmplă lui badea Ion nici astăzi.
Îndârjit până la crimă pentru sfoara lui de câmpie, lasă de izbelişte azi moşteniri şi vise.
Altcumva au gândit ţăranii devenirea lor.
Răsplata înstrăinării
Au primit răsplata înstrăinării.
A nepăsării şi dispreţului.
Privesc iarăşi, ca tot omul, la statisticile timpului.
Satul a devenit un loc unde nu se mai întâmplă nimic.
O zi, aproape nimic.

Banii sunt scumpi.
Birocraţia, o mlaştină fără ieşire.
Interesul celor cu pâinea şi cuţitul?
Egoist şi mercantil.
Ogorul românesc produce, vă mai spuneam, ca acum un secol.
Fermierul despre care zornăie Europa – o altă himeră.
Cui ce-i pasă?

Nu sunt şcoli, nu există moaşă comunală, lipsesc intelectualii satului.
Între timp, mă întorc la statistici. Europa merge înainte. Şi merge cu iuţeala şi mintea înţeleptului.

O ţară precum Olanda, ca să dau doar un exemplu, cu 3,5 milioane de hectare teren arabil exportă produse alimentare de peste 20 miliarde euro anual.
Numai zootehnia ţării de sub ape livrează lumii bunuri a căror valoare depăşeşte 5 miliarde euro.
România, coborâtoare din istoria unei ţări eminamente agrare, cu 14 milioane hectare teren agricol, importă mâncare pentru 70% din necesarul de consum anual.

Această competiţie sperie în sine.
Bună ţară, rea tocmeală
Numai că proiectul dezvoltării rurale cu sprijin comunitar se apropie de final.
În asfinţitul acestei şanse, agricultura românească a însumat mai degrabă penalităţi decât subvenţii.

Resemnaţi la rându-le, guvernanţii dau din umeri.
Mă întreb cum ar închipui România de azi un Grigorescu, un Băncilă ori un…

Şi mă întorc iarăşi la pana poetului.
„Bună ţară, rea tocmeală“.
Vă reamintesc: filele calendarului consemnează luna lui Florar 2009.
E timpul să ne întoarcem la clasici!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.10, 16-31 MAI 2009

֩ Comentarii