Imprimati articolul

Slujitor în casa Domnului

Iată că, după mult timp, poate chiar prea mult, paşii mei şovăielnici se îndreaptă spre un lăcaş sfânt. Acelaşi, în care, la începuturile vieţii, am primit prima împărtăşanie şi îngerul păzitor, după cum se spune din străbuni. Prin vălul de ceaţă plumburie ce începe uşor-uşor să se risipească, se conturează turla unei biserici sfinte ce vine din istorie. Clopotul tace nefiresc. Doar foşnetul molcom al brazilor ce o străjuiesc parcă îmi spun deja povestea amară a acestei bisericuţe. Altfel, este atât de multă linişte. Nimeni împrejur, doar câinele ciobănesc, despre care o să aflu mai târziu cu câtă străjnicie ocroteşte acest loc.

Mă întreb unde sunt copiii ce altădată aşteptau pioşi să primească binecuvântarea preotului, unde sunt bătrânii ce ridicau altare de flori Mântuitorului nostru? Oare au uitat, în graba lor, să se mai închine lui Dumnezeu?  Departe de a fi un peisaj care să te fascineze, este foarte greu ca aici să nu te laşi pătruns de un profund sentiment de serenitate.  Pentru o clipă mă opresc din drum şi încerc să dezleg în mintea mea, atât de puţin ştiutoare, misterul acestui loc divin. Este însă greu să anticipezi la cât de grele întâmplări au fost supuse zidurile acestei biserici.

Printre rândurile istoriei

Dacă răsfoim paginile trecutului, aflăm că această bisericuţă din satul Tufa, judeţul Giurgiu, datează din 1714, când Constantin Brâncoveanu îşi petrecea ultimul an ca domnitor al Ţării Româneşti. Deşi nu se ştiu foarte multe lucruri despre ctitorii bisericii, se pare că aceştia au fost Mihail şi Bălaşa. Acesta fiind unul din motivele pentru care biserica poartă hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril. Deşi timpul nu a trecut peste ea fără să lase urme, în construcţia bisericii se regăsesc încă simbolurile arhitecturii brâncoveneşti din aceea vreme. Prima mărturie a senectuţii acestui lăcaş este faptul că biserica nu are temelie, acest lucru fiind ceva obişnuit pentru construcţiile acelei perioade.

Uşa din lemn de stejar de la intrare şi coloanele din piatră, în formă de spirală, precum şi o pictură de pe tavan sunt singurele care au mai rămas din construcţia originală, acestea datând chiar din anul întemeierii sale, 1714. Încercările de restaurare ale bisericii nu au fost întotdeauna încununate cu succes ba, mai mult, o parte din pictură a fost pierdută pentru că nişte meşteri nepricepuţi au decojit şi tencuit deasupra ei.

Este păcat să pierdem această biserică!

Singura răsplată pe care a primit-o acest lăcaş sfânt pentru vremurile îndelungate în care şi-a primit credincioşii a fost recunoaşterea statutului de monument istoric, clasa A. Dar, chiar şi aşa arată destul de rău.

Asemenea unui proscris, biserica are de suferit, chiar şi astăzi, din pricina lacului de acumulare din apropierea ei. Fiind la doar câţiva metri de pânza freatică, pereţii sunt supuşi unui continuu proces de degradare, este necesară începerea, cât mai curând, a lucrărilor de subzidire. În zidurile groase ce au înfruntat cu atâta cutezanţă mileniile au apărut crăpături ce pot da pierzaniei acest lăcaş sfânt. Este drept că, în urma implicării Ministerului Culturii şi Cultelor şi a donaţiilor de la oameni, a început restaurarea ei, dar suma necesară pentru terminarea acestor lucrări nu a fost încă strânsă, astfel că fiecare ajutor este bine-venit.

Păstorul venit să împlinească voia Domnului

În urmă cu cinci ani, biserica a fost încredinţată preotului Cornel. De atunci, cu paşi mărunţi dar siguri, lucrurile au început să intre pe făgaşul cel bun. Înainte de a veni aici, nimeni nu se ocupa de bunăstarea ei, aşa că nu este deloc uşor să şteargă urmele nepăsării celor de dinaintea sa. Este drept că lucrările de restaurare merg anevoios, dar părintele speră ca, în cel mult doi ani, bisericuţa să recapete imaginea feerică a unui loc de rugăciune, iar chipurile sfinţilor ce vor fi pictaţi pe pereţi să ne binecuvânteze din nou cu privirea lor blândă.

Îndurare pentru săraci!

Pe lângă refacerea bisericii, părintele a construit lângă ea o trapeză cu sală de mese, în aceeaşi notă arhitecturală cu biserica, unde fiecare om nevoiaş se va putea bucura de o masă caldă. Satul acesta vechi are multe familii sărace, dar niciun alt preot din sat nu a mai făcut aşa ceva pentru enoriaşii săi; de aceea părintele Cornel se bucură de mare preţuire printre oameni.

Deşi biserica nu a fost demolată, osemintele din cimitirul ei au fost strămutate într-un alt loc, departe de satul lor. Închipuiţi-vă ce imagini tulburătoare şi câtă durere au îndurat aceşti oameni! Cu toate acestea, nu şi-au pierdut credinţa. Părintele Cornel spune că oamenii, tineri şi bătrâni deopotrivă, mai vin încă la chemarea clopotului bătrân. Este drept că nu de fiecare dată în număr mare, dar important este că încă mai simt nevoia să se roage.

Preotul Cornel are credinţa că şi urmaşii noştri se vor bucura de aceast monument istoric şi că vor înţelege că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu, dar că asta se poate împlini doar prin creaţie, credinţă, speranţă şi iubire.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii