Imprimati articolul

Şi la trap, şi la urcuş Huţulul este pe primul loc

Calul este de multă vreme companionul sau, mai degrabă, tovarăşul nostru loial prin timp.
Fără el ar fi fost mult mai greu ca civilizaţiile să se dezvolte. În vremurile când tehnologia părea doar un vis, caii reprezentau un foarte important mijloc de transport rural. Ca să nu vorbim de „înrolarea“ lui în vestitele cavalerii de asalt. Este drept că aprecierea oamenilor moderni faţă de acest animal nu mai este la fel de puternică, dar chiar şi astăzi mai sunt persoane care iubesc caii.

O rasă ce se bucură de o mare apreciere este Huţulul. Despre ea se crede că s-a format cu aproape 400 de ani în urmă, în inima munţilor. Datorită condiţiilor foarte aspre de aici, huţulul a devenit o rasă foarte puternică şi robustă. În ţara noastră, aceşti cai au fost crescuţi îndeosebi în partea de nord şi est a Carpaţilor Orientali, regiune care poartă chiar denumirea de Ţara Huţulului.

Liniile de sânge ale rasei

Istoria ne spune că, pe meleagurile noastre, prima herghelie unde au fost crescuţi cai din rasa Huţul este cea de la Rădăuţi. Ea a fost construită în 1856 şi, chiar dacă pare greu de crezut, mai există şi în zilele noastre. O altă locaţie este herghelia Lucina, din Bucovina de Nord, unde în 1910 erau 32 de iepe din rasa Huţul. După Primul Război Mondial, la Lucina se mai aflau doar 26 de iepe mame şi 3 armăsari pepinieri. O perioadă nefastă creşterii acestei rase de cai a fost şi cel de al Doilea Război Mondial, când numărul Huţulilor a scăzut dramatic.

La mijlocul anilor ’70, datorită sistemului consecvent de ameliorare, herghelia număra 100 de iepe mamă şi 32 de armăsari pepinieri. Cea mai recentă statistică asupra efectivului de Huţul ne arată că, în 2003, la Lucina erau 52 de iepe mame şi 8 armăsari.

Alte linii de sânge

Dintre toate liniile de sânge, doar două s-au menţinut până în prezent. Şi anume Hroby, cea mai veche şi care s-a ramificat în Hroby I la Lucina şi Hroby II în Cehoslovacia.
Goral este a doua linie de sânge în ordine cronologică şi s-a format la Lucina în 1905 şi se pare că are cei mai mulţi descendenţi. Acest cal a fost folosit pentru a ridica talia actualului Huţul.

Liniile rasei Huţul crescute acum sunt: Hroby, Goral, Ouşor, Pietrosu, Prislop, fiecare dintre ele având trăsături exterioare diferite. În prezent, responsabilitatea ameliorării cabalinelor revine ANARZ, dar un aport foarte important în ameliorarea acestei rase o are şi herghelia de la Lucina, aceasta deţinând baza genetică.

Probe pentru calificări

Huţulul este un cal folosit de cele mai multe ori pentru tracţiune sau port-samar.
Pentru a putea stabili capacitatea lor energetică au fost stabilite probe de distanţă, cu o anumită greutate purtată. Pentru proba de samar au fost impuşi, la o greutate de 120 kg, 10.000 de metri. Viteza pe care o pot obţine Huţulii este de 18 km/oră, în pantă ascendentă şi descendentă şi 20 km/oră pe teren plat.

În ceea ce priveşte proba de atelaj, viteza pe care o poate atinge un cal tânăr este de 18,4 km oră.

Cât de puţini au rămas!

Deşi este o rasă cu o valoare incontestabilă, aceasta numără din ce în ce mai puţine capete.

În prezent, în sectorul de stat, în sistemul reproducător avem 5 armăsari pepinieri, 45 de iepe şi sub 60 de armăsari montă publică.

Huţulul este însă un cal puternic. A dovedit asta de-a lungul timpului prin lupta sa aprigă cu natura. Păcat că acum duce această luptă cu noi, oamenii. Avem totuşi credinţa că docilitatea şi răbdarea acestui animal nobil îi vor asigura un trai mai bun alături de noi.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.8, 16-30 APRILIE 2009

֩ Comentarii