Imprimati articolul

Şi dacă va fi să facă ţăranii grevă?

„Proştii“ lui Rebreanu nu sunt o invenţie.
Numai că el a avut intuiţie.

A văzut, cum se spune, „idei“. Dincolo chiar de realitatea cenuşie şi mohorâtă a unei lumi care – o eroare divină? – încet, încet se prăpădeşte.

Ţăranii, în genialitatea lor dovedită de-a lungul secolelor, oamenii ţarinei vreau să spun, au ajuns întotdeauna în gara vieţii primii, dar, trădaţi de bun simţ, tot de-a pururi au pierdut trenul.

Şi nici măcar n-au replicat.
Şi-au înghiţit amarul şi au dat totul în contul sorţii.
„Aşa a fost să fie!“, zic ei adesea şi adastă, cu multă speranţă, binele din viitor.

Sunt răbdători din fire, fiindcă cum altfel ar putea sta de veghe în lanul de semănătură, îmbărbătaţi doar de ideea că odată şi odată, peste un anotimp ori două, mirabila sămânţă va da colţ şi-apoi va înmuguri în marea de spice?

Chiar şi când pierd, tot norocoşi se consideră.
Fiindcă ei cred în echilibru, în dreaptă rânduială.
Astăzi câştig eu, mâine tu, oricum, îşi zic, totul rămâne aici, pe pământ.

Arareori se mânie!
Pentru ei greva e o stare de neconceput.
Cum să-ţi încrucişezi mâinile, când cireada trebuie adăpată şi hrănită?
„Să nu dea Dumnezeu cel sfânt!“, spusa poetului, nu mai e de mult realitate pământeană.

Prea a văzut şi a trăit multe ţăranul român!
Inteligenţa lui nativă l-a scăpat de la multe nevoi.
Pe cei dimprejur ştie mai totdeauna să-i cumpere ieftin şi să-i vândă scump.
Are slăbiciune pentru prunci.
În numele acestei iubiri şi-a acceptat soarta dintotdeauna.

„Să le fie lor mai bine!“
E spusa de inimă a oricărui cuplu de ţărani ce-au reuşit să-şi trimită copiii în lume.
Pentru ei, important e să se dăruiască.
Nu aşteaptă răsplată!

„Le-o fi şi lor greu, mamă“, zice câte o ţărancă uitată de copiii ei în cine ştie ce colţ de lume.
Şi totuşi universul acesta, încastrat cândva pe canavaua nemuririi, crede în lumea nouă.
Nu se sinchiseşte prea mult că-i dispar obiceiurile şi datinile, că-i sunt uitate doina ori hora.

„Cum o vrea Cel de sus!“
Şi când se rosteşte, o face cu credinţă.
Atunci, vă întreb, atunci de ce s-a gârbovit sub ani tinereţea fără bătrâneţe a „piciorului de plai şi a gurii de rai“ cu care ne fermecase satul tinereţii noastre?

Ce se petrece?
Ce carii îl roade?
Sau nu mai ştim, rătăciţi prin Europa, să sărutăm dreapta bunei ori maicii noastre?
Şi una, şi alta cred!

Fiindcă, aşijderi „proştilor“ lui Rebreanu, veniţi primii în istoria ţării, ţăranii au rămas, iarăşi şi iarăşi, de căruţa vremurilor noi.

Cine, cui ce-i pasă?

Doar aşa, la sărbători, ne mai trezim fredonând câte un colind.

Auzit în satul unde şi eu, şi tu, şi ei mergeam când eram de-o şchioapă cu colinda.
Anul acesta, ca şi anul trecut, şi aproape ca de când ne ştim uliţele vor înnopta în liniştea întunericului.

Şi nici măcar lacrima remuşcării, cui îi mai picură, nu va licări, nici măcar aşa, cât o candelă.

Mă-ntreb atunci, cine a avut la urma urmei dreptate?
Scriitorul ori filozoful?
Fiindcă veşnicirea satului românesc ţine acum de istorie.

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.1, 1-15 IANUARIE 2009

֩ Comentarii