Imprimati articolul

Se împlinesc 120 de ani de când
Luceafărul  poeziei s-a stins pe pământ spre a se înălţa în Ceruri

Pe cât de strălucitoare este opera sa filozofică, pe atât de palizi i-au fost ultimii ani ai vieţii pe plaiurile idilice descrise de cel care ne îndeamnă să contemplăm imaginea mirifică a pădurii de argint. Eminescu avea să parcurgă drumul de la creaţiile sale poetice la calvarul vieţii omeneşti ce va urma.

A fost ca un blestem. Nu de puţine ori, „sfârşitul preacurat al ghiersului românesc“, cum îl denumea Arghezi, avea să fie întinat de oameni fără frica lui Dumnezeu. Până şi ocrotitorul său, Titu Maiorescu, avea să-l abandoneze. Acestea şi multe altele aveau să-l aducă în starea de agonie care i-a pecetluit sfârşitul. Un sfârşit atât de tragic, încât nici nu poate fi descris.

De la trecerea în veşnicie al celui mai mare poet al veacului se împlinesc azi, 15 iunie 2009, 120 de ani. După mai bine de un secol, opera sa nu a fost egalată, dar speranţa ca pe plaiurile noastre mioritice să se nască un al doilea Eminescu încă mai dăinuie.

Laura DOBRE
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.12, 16-30 IUNIE 2009

֩ Comentarii