Imprimati articolul

Sărăcia nu vine din prea multă minte

„Mai dăm… Şi, după ce vedem cum mai e, mai adăugăm ceva!“

Doamne, mă întrebam deunăzi, unde am mai auzit eu vorbele, promisiunile acestea, făcute, aşijderi, pe picior? Bine, mi-am răspuns tot eu, dar asta s-a petrecut demult, să tot fie două decenii. Aşadar, după amar de ani, cu vântul democraţiei în vele, corabia rămâne ca întotdeauna în bătaia valurilor. Valurilor şi vremurilor. Pentru cei cu grija câmpului, iarăşi spusa unui personaj celebru: „carul rămâne înglodat. N-a fost tras încă la drum drept“. N-am crezut, în ce mă priveşte, n-am sperat niciodată în sorţii norocului. Şi asta, pentru simplul fapt că, lucru demonstrat, sărăcia nu vine niciodată din prea multă minte. Numai că mintoşii contemporani au agonisit averi peste noapte, averi pe care, vorba bunei mele, neam de neamul lor nu le-ar fi încăput. Dacă ar fi să ne luăm după exemplul propriu, cine a făcut în propria-i bătătură ar putea agonisi şi pentru ograda ţării.

Jocul de-a alba-neagra

Frică mi-e însă că jocul de-a alba-neagra pe care-l tocmesc acum dregătorii nu e doar păgubos, ci mai degrabă periculos. Cei cu pâinea şi cuţitul ne preţuiesc, aşadar, nu ca pe o naţiune, ca pe un popor ci, se vede cu ochiul liber, ca pe o populaţie. „Proştii“ lui Rebreanu devine cartea de referinţă a zilelor noastre. Pentru că, zicea Măria Sa Lăpuşneanu-Vodă, oricum „proşti-proşti, da, mulţi!“ Ca să revin la subiect, potentaţii vremii, cocoţaţi unde sunt nici măcar prin voinţă populară, alegătorii, să ne aducem aminte, s-au cam numărat pe degete, aşadar stăpânii aruncă firimiturile festinului lor supuşilor din stradă. E criză, e recesiune – termeni la modă, de’ acum în lumea largă, au devenit la noi postulate. Şi ce mi se pare, până la urmă, chiar comic este această imagine de propriu sacrificiu cu care aleşii ne prăfuiesc ochii. Citându-l pe Lenin... Mă întreb iarăşi: cine i-a obligat oare să-şi prăpădească tinereţile pentru binele comun?

Fiindcă teoria politică a strângerii curelei e de sorginte, să coborâm pe firul istoriei, are rădăcinile vezi bine în spusa amintită în teoria leninistă a NEP-ului. Vorba e, acceptăm ideea că istoria se repetă? Un distins savant român îmi demonstra deunăzi cum că ceea ce se petrece acum pe mapamond nu e doar „criză economică“. Crizele au un anume ciclu şi „răul“ pe care îl produc e mai degrabă unul „bine generalizat“. Fiindcă agoniile unei sau unor economii supraîncălzite vor duce, vrei nu vrei, la tratamente şoc pe măsură, reorientând consumul şi, drept consecinţă, producţia. Răscrucea de milenii pe care o traversăm are însă valenţele schimbărilor structurale pe mapamond. O altă gândire, un alt mod de a ataca realităţile se impun lumii contemporane. Mondializarea are alte reguli şi ele vor trebui învăţate degrabă. Învăţate, însuşite, recunoscute şi respectate.

Plutirea în derivă

Sigur, satul românesc este şi el parte a jocului ielelor. Pluteşte în derivă. Rezistă cine poate. Şi, aş zice, fără teamă că greşesc, cine înţelege mai degrabă că succesul este al luptătorilor, şi nu al visătorilor.

Visteria comună este oricum secătuită. Se împarte sărăcia. Bugetul agriculturii e unul de coşmar. Cum să oferi două paie la trei darabe? Soluţia? Până una-alta, aparţine încă celor cu decizia. Se mai pune o întrebare: Nu are agricultura, satul românesc în genere, specialişti şi practicieni care să poată revoluţiona momentul de îngheţare economică? Are, desigur! Numai că, iarăşi, cui ce-i pasă? Merge încă treaba, merge! Cred însă că timpul nu va mai avea răbdare. Cine odinioară, în momente de derută şi frică mai cu seamă, a zis „vă mai dau“, s-a pomenit înlăturat din istorie. Şi, ziceam, în condiţii identice, istoria se repetă. Fiindcă, ţineţi minte, domnilor! Românii sunt un popor, nu o populaţie!

Gheorghe VERMAN
REVISTA LUMEA SATULUI NR. 4, 16-28 FEBRUARIE 2009

֩ Comentarii